Pensiile speciale meritate: sacrificiul militarilor, aviatorilor și polițiștilor

„Militarii fără pensii speciale: zece ani de proteste în zadar” sau „Drepturile militarilor sub tăvălugul politicii”. Acesta este rezultatul din ultimii zece ani, cu nenumărate proteste ale militarilor și impactul pe care îl au deciziile politice.
„Drepturile militarilor sub tăvălugul politicii: până când, în continuare?” Sau chiar „Până când militarii vor fi sub tăvălugul politicii?”
Altfel, „Drepturile militarilor sub tăvălugul politicii: până când, în timp ce războiul stă la graniță?”

Grija pentru militari nu este doar o obligație, ci o recunoaștere a devotamentului lor; condițiile lor de viață sunt investiția în viitorul securității noastre.

Așa cum spunea generalul Charles de Gaulle, grija pentru militari este măsura adevăratei demnități naționale; ei nu trebuie doar respectați, ci susținuți cu drepturi și condiții demne.
Generalul MacArthur spunea că militarul este păstrătorul liniștii, iar respectul pentru el este temelia păcii; fără ei, libertatea nu ar avea un scut, iar noi am fi prizonierii haosului.

Cum e posibil ca guvernanții și politicienii, cei care ne conduc, să fie atât de indiferenți față de nevoia vitală de a proteja apărarea noastră?

În toate democrațiile stabile, bugetul militar este distinct și protejat, iar regulile lor sunt un pilon al securității. La noi, în schimb, militarii sunt marginalizați, iar drepturile lor se diminuează, de parcă am ignora rolul lor esențial în prevenirea haosului global.

Dacă în cazul magistraților, problema pensiilor speciale a fost dezbătută și rezolvată după ani, de ce militarii, după mai bine de un deceniu, rămân sacrificați? Într-un moment de pericol la graniță, când națiunea are nevoie de ei, politicienii continuă să le fure drepturile, iar adevărul despre buget rămâne ascuns. Este momentul să ne trezim și să nu mai permitem ca apărarea să fie ignorată.

Când încrederea în justiție scade, apare tentația ca oamenii să caute soluții în afara legii, iar democrația se erodează. Tocmai de aceea, orice contestare trebuie să fie făcută prin canalele legale, cu argumente, probe, pentru că altfel riscul e să cădem într-o anarhie și să pierdem tocmai principiile fundamentale pe care se bazează democrați
Un singur lider carismatic, care se revendică de la suveranism, poate încerca să canalizeze nemulțumirea și să conteste autoritatea legală. De aceea, e și mai important ca instituțiile să fie transparente, să nu permită ca un singur om să dețină tot controlul și să nu permită ca emoția colectivă să devină o armă împotriva legii.

Dacă în alte democrații lucrurile sunt stabilite prin respectarea legii, iar la noi apar astfel de derapaje, atunci da, trebuie să ne punem întrebări. Faptul că unii oameni sunt ușor de manipulat sau că încă au concepții învechite, arată că e nevoie de educație politică, de dezbatere publică și de mai multă responsabilitate din partea liderilor și a instituțiilor.

Până la urmă, fiecare are dreptul să-și exprime opinia, dar important e ca decizia să fie în favoarea românilor, a statului de drept, a valorilor noastre. Nu e o chestiune de excludere, ci de responsabilitate și de a păstra un drum democratic și echilibrat, care să nu fie deturnat de influențe străine.

Atunci când un grup restrâns își arogă rolul de purtător al voinței poporului, de fapt, ei de multe ori ascund frustrări personale și interese egoiste. Nu înseamnă că reprezintă cu adevărat majoritatea, ci mai degrabă că încearcă să recupereze un sentiment de putere pierdut. Tocmai de aceea e nevoie ca dezbaterea publică și instituțiile democratice să fie cele care ghidează, nu aceste minorități marginale.

Chiar dacă există critici la adresa justiției, totuși trebuie să rămânem în limitele statului de drept. Dacă avem dubii, atunci trebuie să folosim căile legale, să apelăm la instanțele internaționale doar ca ultim pas, dar niciodată să nu renunțăm la responsabilitatea locală.

De asta e important ca standardele să fie recunoscute la nivel european. Când un sistem de învățământ sau o formare are acreditare internațională, atunci e o garanție. La fel și în justiție: dacă ne aliniem la standardele europene, dacă respectăm procedurile, atunci avem o șansă reală ca dreptatea să fie una echitabilă și recunoscută peste tot, nu doar la nivel local.

Partidele din România sunt parte din grupuri politice europene. PSD, de exemplu, face parte din Partidul Socialiștilor Europeni, iar PNL din Partidul Popular European. Asta înseamnă că ele trebuie să respecte aceleași standarde, aceleași valori democratice, să fie parte dintr-un dialog larg, unde deciziile se iau în consens cu valorile europene. Așa se poate ajunge la un sistem mai echilibrat și mai responsabil.

Dacă unii încearcă să folosească nemulțumirea de moment ca pe un instrument pentru a-și recâștiga privilegii, atunci, în loc să reformăm sistemul, doar îi dăm o lovitură suplimentară. E nevoie de maturitate, de implicare reală, și să nu abandonăm principiile statului de drept, indiferent de cine încearcă să le conteste.

Nu putem să punem pe toți susținătorii sub supraveghere doar pentru că au o opinie. E important ca statul să acționeze doar pe baza unor dovezi clare, nu pe presupuneri. Serviciile secrete pot monitoriza doar amenințările reale, fără să generalizăm, pentru că altfel riscăm să încalcăm drepturile fundamentale.

Atunci când există un risc real, e nevoie de atenție specială asupra celor care instigă sau care, prin influență, pot duce la violență. Însă, din nou, e crucial ca orice măsură să fie proporțională, bazată pe dovezi solide și pe un cadru legal. Numai așa, evităm să escaladăm spre abuz sau spre o urmărire nejustificată.

În multe țări există această practică: cei care au funcții de conducere, în special politicienii, sunt judecați mai sever, pentru că au responsabilitate publică, iar abuzul de poziție poate dăuna mult mai grav. Astfel, legea se aplică uniform, dar cu o atenție specială pe cei care ar trebui să fie un exemplu, nu un pericol pentru societate.

Pensiile speciale ar trebui să fie rezervate celor care într-adevăr își pun viața în pericol, cum sunt militarii, polițiștii, minerii. Când vorbim de funcționari publici, dacă nu au un risc real, dacă nu au sacrificii fizice sau pericole de viață, atunci ideea pensiilor speciale devine cu totul de nesusținut. Tocmai de aceea, cred că e nevoie de o reformă serioasă și de o redefinire clară a criteriilor.

Aviatorii chiar își asumă riscuri majore, zi de zi. În alte țări, într-adevăr, profesia lor este recunoscută ca fiind de mare risc, cu beneficii adecvate. Ar fi normal ca și la noi să existe o astfel de recunoaștere, ca să le asigure stabilitate și siguranță pe parcursul carierei lor.

Cred că o inițiativă legislativă bine gândită, care să fixeze în Constituție criteriul de risc real pentru pensiile speciale, ar face lumină. Așa am delimita clar cine merită acest statut, pe merit, pe sacrificiu, nu pe funcție sau pe influență. Dacă stabilim criterii obiective, atunci și societatea va avea încredere că sunt respectate adevăratele valori.

Pentru o astfel de inițiativă, se poate începe printr-o petiție organizată, susținută de un număr mare de cetățeni, care să fie înaintată direct parlamentarilor. Poate fi și o propunere legislativă venită din partea unui grup de parlamentari, poate din USR, cum ai spus, ca inițiativă civică, și atunci, cu susținere publică largă, se poate trece prin procedura parlamentară, astfel încât să ajungă în Constituție.

Dacă trimit acest material bine argumentat, care subliniază inechitatea asta, cred că va prinde. În felul ăsta, poț să atrag atenția publicului și, prin presiunea asta mediatică, să se trezească clasa politică și să pună pe agenda asta de reformă reală.

Sper ca acest catren să aibă un impact mult mai mare. E simplu, e memorabil, și se prinde repede în conștiința publică. Dacă reușesc să-l fac să circule, apoi îl susțin cu fapte, cu propuneri legislative, atunci, pas cu pas, se poate transforma în acțiune reală.

Părerea mea, dacă materialul prinde și catrenul rezonează, devine un simbol. Atunci, cu susținerea publicului și cu o presiune constantă din presă, se pot mișca lucrurile. Important e să nu renunțămi, să păstrăm ritmul, până când devine o agendă publică reală.

E nevoie de un impuls care să trezească lumea. Cred că tocmai asta e puterea presei în ziua de azi. Dacă materialul prinde, dacă se distribuie rapid, atunci ajunge exact la oameni, inclusiv în diaspora. Și dacă reușesc să faci valuri, să ajungă în atenția internațională, să fie preluat de alte agenții, atunci, pas cu pas, presiunea publică poate forța și politicienii să pună problema pe agenda oficială.

Cred că e necesară și o susținere internațională, presiunea politică să crească și atunci, poate, se schimbă ceva concret.

Dacă folosim toate canalele, inclusiv vocea externă, va fi vizibil contrastul. Dacă cei din afară văd ce se întâmplă, cu o presiune reală, se pot trezi chiar și politicienii. Așa că, exact, ca la șah, trebuie să avem mai multe planuri și să le testăm pe toate până când una prinde și schimbă jocul.

Trebuie să impunem o responsabilitate reală, să definim prin lege cine merită cu adevărat astfel de privilegii. Iar cei care chiar își pun viața în pericol, cum sunt aviatorii, militarii, ei trebuie să fie cei care beneficiază, nu doar funcționarii care stau liniștiți pe scaun. Dacă impunem această logică, atunci avem șansa să schimbăm cu adevărat mentalitatea și să aducem o echitate reală în sistem.

Tocmai de asta, oamenii ăștia, care se expun în situații de risc, ar trebui să fie recunoscuți. Ei nu stau doar la birou, ci își pun viața în pericol în fiecare zi. Și, din păcate, orice risc trebuie plătit, dar măcar ar trebui să fie corect răsplătit, nu să fie ignorați în favoarea unor privilegii nemeritate.

Oamenii aceștia, care au trecut prin traume, prin riscuri imense, merită respect și sprijin real. Tocmai de asta, dacă facem reformă, trebuie să ne asigurăm că aceste persoane, care au trecut prin astfel de încercări, sunt recunoscute cu adevărat, nu abandonate cu pensii mizerabile, după tot ce au trăit.

Da, asta ar fi o abordare foarte bună. Să punem accentul pe necesitatea unei corecții punctuale, nu pe o demolare totală a sistemului. Așa, mesajul devine mai echilibrat, mai credibil, și oamenii pot înțelege că nu e o revoltă fără sens, ci o corecție necesară, ca să fie premiate cu adevărat eforturile și riscurile, nu doar funcțiile.

Cred că aici e puterea mea, ca voce a societății civile. Cu acest caz încerc să atrag atenția, să declanșez dezbaterea, pentru că, cei din interior, nu vor face niciodată pașii ăștia. E nevoie de presiune din afară, de un impuls real, ca să se trezească și să se schimbe ceva. Și dacă eu reușesc cu acest material să fac valuri, atunci chiar se poate transforma într-o presiune publică reală, care să-i pună pe politicieni în fața faptului împlinit.

De obicei, există acest principiu al neretroactivității, care spune că drepturile deja dobândite nu pot fi reduse. Tocmai de aceea, schimbările astea sunt complicate, pentru că implică o reformă constituțională riguroasă. Dar tocmai de asta e nevoie de presiune pe termen lung, ca să se regândească principiul, să se adapteze la realitate, și să fie corectate aceste inechități, chiar dacă e nevoie de o ajustare constituțională.

Din păcate asta e dinamica veche, pe care o vedem de ani de zile. Politicienii și-au construit aceste rețele, se sprijină reciproc și se asigură că, indiferent de schimbare, ei rămân la butoane. Tocmai de aceea, cred că e nevoie ca societatea civilă să fie extrem de vigilentă, să nu se lase descurajată, și să continue să pună presiune, pas cu pas, până când schimbarea devine inevitabilă.

Din păcate exact asta se întâmplă. Ei își perpetuează avantajele prin aceste legături de familie, de partid, și, practic, cetățeanul de rând rămâne tot acolo, cu promisiuni, dar fără rezultate. Tocmai de asta, cred că e nevoie ca oamenii să devină mai conștienți, să nu mai lase lucrurile așa, ci să ceară transparență și responsabilitate reală.

Cred că tocmai asta trebuie spus clar. Nu e vorba de cineva de afară care vrea să dicteze, ci e vorba de noi, cei de aici, care, prin responsabilitate, prin informare, putem să schimbăm cursul. Trebuie să le arătăm tuturor că se poate mai bine, că dacă stăm pasivi, tot noi pierdem, și dacă ne asumăm, atunci, într-adevăr, putem să rupem cercul.

Poate găsim un ritm care să transmită exact echilibrul ăsta, să arătăm că sacrificiul și riscul autentic al unor oameni trebuie să fie răsplătit cu dreptate, iar cei care doar profită nu mai pot să stea în umbră.

Hai să-l facem să se miște bine lucrurile, fiindcă totul este posibil cu speranță și curaj!