Despre negationism sau siluirea ratiunii – adica o noua apologie a holocash-ului

FacebookGoogle+TwitterLinkedInPinterestPrintdistribuie

12

Titlu: Despre negationism sau siluirea ratiunii – adica o noua apologie a holocash-ului
Tags: evrei, jidani, holocaust, Elie Wiesel, negationism, Gerhard Menuhin, Moshe Menuhin, Norman Finkelstein, Arthur Butz

Despre negaţionism sau siluirea rațiunii
– adică o nouă apologie a holocash-ului

Justina Irimia
Atât timp cât printre noi încă există supraviețuitori ale căror brațe înseriate mărturisesc oroarea trăită, iar în spatele nostru se întinde o groapă comună cu șase milioane de morți, refuzul de a recunoaște una dintre dramele umanității ne condamnă să ne pierdem însuși dreptul la umanitate.

DE ACELASI AUTOR
Premisa de la care pleacă negaţionismul este că un popor a inventat, a simulat sau a exagerat răul şi că nenorocirea trăită e o fabulaţie. Un om sau un popor în stare de o astfel de faptă este, simplu şi inevitabil spus, josnic. Să recurgi la o invenţie clă-dită pe suferinţă pentru a obţine un avantaj ţine de un simţ malefic mai profund decât răul evocat.
Negaţioniştii şi gama căreia îi aparţin afirmă că evreii ultimelor decenii au creat un copleşitor sistem de propagandă, bazat pe o minciună. Că au contribuit (într-un perfid scenariu mondial) cu bani, energie, devotament, răbdare şi multă forţă de convingere la o realitate impusă lumii întregi şi devenită marcă: moştenirea şi amintirea Holocaustului. Pentru negaţionişti, memorialele care se înalţă în multe locuri ale lumii sunt o insultă la adresa adevărului. Pentru cei care susţin că Holocaustul a existat, dar că nu a fost atât de grav, că nu se poate vorbi de un adevărat genocid, că nu au existat camere de gazare şi că, pe scurt, evreii hiperbolizează intensitatea suferinței trăite, memorialele sfidează morala. La fel precum o face orice pretenţie materială a supra-vieţuitorilor şi a rudelor lor. Este adevărat că despăgubirile nu pot anula amintirea suferinţei, dar ele rămân singurul instrument al justiţiei umane, singura măsură a demnităţii, în urma răului produs. Ele sunt o timidă, dar normală încercare de a alina, un gest pământesc desăvârşit doar de justiţia divină. În plus, drepturile la despăgubire ale victimelor unei persecuţii sunt o chestiune strict juridică, departe de emoţii şi părtiniri.
Negaţioniştii îi acuză pe evrei de o voluptate a suferinţei, instrumentată ingenios pentru a obţine noi şi noi beneficii. Cât de perversă poate fi mintea unor oameni care practică, neîncetat, o astfel de malversaţiune te-ai putea întreba, citind acuzaţia ne-gaţioniştilor. Dar cât de perversă este mintea celor care o intuiesc şi o demască în mod fals, cu o meschinărie bolnavă, grăbită să descopere escrocul, acolo unde, în fapt, se află victima? Despre fantasmele negaţioniste, ce descind din marea familie a teoriei conspiraţiei, se scrie des, în general admirativ sau cel puţin într-o notă ce trădează interesul. Despre josnicia lor, proiecţie a unui suflet la fel de hidos precum sufletele naziştilor, nu se scrie suficient de răspicat. Atât cât să ne amintim atunci când întâlnim o victimă a Holocaustului sau un monument, sau când înţelegem că demnitatea trebuie salvată de mânjiri calomnioase.
În frenezia lor obscenă de a descoperi intriga, negaţioniştii sugerează că mintea evreilor (pe care o suspectează implicată în planuri de conducere a lumii) este neo-bosită în ingeniozitate. Interesant este că detractorii care recunosc existenţa Holocaus-tului nu îşi pun problema cum o astfel de minte a fost incapabilă să oprească maşinăria nazistă. Cum ea, motorul tuturor conspiraţiilor lumii, nu a putut evita propria nenorocire. Desigur, dacă şi-ar pune, totuşi, problema, aici ar interveni, spre lămurire, negaţioniştii care susţin că genocidul este fictiv şi că evreii au înscenat totul, pentru a-şi justifica planurile sioniste. Şi confuzia alimentată de imoralitate continuă, precum o orgie a judecăţii. E ştiut, de altfel, că tocmai argumentele raţionale, care le contrazic, flagrant, tezele, îi stimulează şi mai mult pe teoreticienii conspiraţiei. Ei au capacitatea rară de a deturna orice obstacol adus de logică şi de a-l transfoma în pilon al propriilor scenarii absurde.

21O instanță extravagantă a negaționismului a fost celebrul concurs internaţional de ca-ricaturi despre Holocaust organizat de un cotidian iranian, în 2006, ca reacție la scan-dalul provocat, în întreaga lume musulmană, de publicarea în cotidianul danez Jyllands-Posten a caricaturilor care îl ironizau pe profetul Mohammed. Abil disimulată sub aparența dreptului la liberă expresie, inițiativa și-a dovedit rapid perfidia – organizatorii urmau să ia notă de reacția Occidentului apărător al libertății presei, suspectându-l a priori de respingerea și denunțarea demersului negaționist propus de concurs.
Paternitatea evenimentului nu a surprins. Ca dușman autoproclamat al Israelului și ca susținător direct al terorismului împotriva sa, Iranul se afirmase prin vocea președintelui Mahmud Ahmadinejad, cel care avea să declare, intrând în istoria negați-onismului recent, că Holocaustul este „o minciună bazată pe presupoziţii mistice şi de nedovedit“. Este de remarcat, însă, succesul mondial al concursului care invita, entuziast, la estetizarea genocidului, stimulând imaginația caricaturiștilor, într-un joc plăcut și amical, răsplătit cu un premiu de mii de dolari. Participanții și-au îndeplinit sarcina, onorând toată galeria negaționistă cunoscută – de la „mitul“ camerelor de gazare la „exploatarea“ Holocaustului și la analogia între naziști și armata israeliană.

34Anul acesta, elanul artistic cunoaște o nouă culme – Iranul va găzdui un alt concurs de negare, ridiculizare și mistificare a Holocaustului, mărind miza cu un premiu anunțat de 50.000 de dolari.
În România, tărâm fertil al teoriei conspirației și gazdă a unui antisemitism avuabil doar în funcție de circumstanțe, negaționismul este comod instalat și greu de combătut. Dacă nu e subiect de glume, de ironie sau de batjocură, evocarea Holocaus-tului poate servi, după ocazie, drept instrument de umilire a evreilor sau a statului Israel, deseori fiind plasată în derizoriu. Mai mult, ea își găsește uneori contexte meschine care justifică rolul Holocaustului ca pedeapsă binemeritată a poporului evreu.
Revizionismul instalat după căderea regimului comunist, grație căruia figura mareșalului Antonescu a dobândit dimensiuni cvasi-mitice, a consolidat cu succes tentația negaționistă. În această lumină, ideea existenței Holocaustului pe teritoriul României a fost categoric respinsă de publicul larg. Denunțată insistent, la începutul anilor 2000, de către Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA și diferite organizații evreiești, ea s-a ciocnit nu doar de un antisemitism atavic, ci și de convingerea tradițională că natura bună și generoasă a românului este profund incompatibilă cu comiterea unor atrocități. După cum remarca istoricul și profesorul Liviu Rotman, vina a fost atribuită, cu lejeritate, altora – „ungurilor sau germanilor, dar niciodată românilor, în ciuda dovezilor numeroase“.
Acum mai bine de un deceniu, investigația comisiei independente de studiere a rolului României în persecuția antisemită din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, conduse de Elie Wiesel, a dezvăluit un adevăr nedigerabil pe care mulți preferă și azi să-l sortească uitării: „România a comis genocid împotriva evreilor. Supraviețuirea evreilor în anumite părți ale țării nu modifică această realitate“. Potrivit Institutului Yad Vashem, în total, între 380.000 și 400.000 de evrei au fost uciși în regiuni controlate de români, în timpul dictaturii antonesciene.
Incontestabile și copleșitoare, dovezile nu au părut să schimbe radical cursul lucrurilor într-o țară în care bustul lui Antonescu încă era așezat pe soclu. La fel cum nu a scandalizat faptul că violența împotriva evreilor nu a fost doar produsul unor ordine militare, ci și rezultatul intervențiilor prompte ale civililor. Cu alte cuvinte, atrocitățile comise de români împotriva evreilor nu își meritau numele de genocid. În viziunea multora – printre care unii intelectuali și lideri politici ai momentului –, ele au fost derapaje sau incidente care n-au cunoscut, în niciun caz, barbaria nazistă și, prin urmare, orice acuzație care implică magnitudinea persecuției este nefondată. Probabil că relativizarea cruzimii și a conceptului de moarte industrială se insinuează firesc într-o societate în general netulburată de examene colective de conștiință, iar miturile naționale care intervin salutar desăvârșesc demersul. Astfel, la sânul unui relativism moral comod, proliferează afirmații consolatoare, precum sofismul devenit antologic enunțat de Răzvan Theodorescu, în epoca în care ocupa funcția de ministru al Culturii: „În România nu a avut loc un Holocaust, dar România, prin Guvernul Antonescu, a participat la Holocaust“. Și astăzi, mulți români continuă să manifeste o reticență extremă în a condamna sau măcar a recunoaște participarea țării lor la genocid, preferând realități edulcorate și imposibil de confirmat istoric.
Cei care văd în evocarea neîncetată a Holocaustului ipocrizie şi mistificare, în loc să vadă povara suferinţei, sunt orbi la esenţa tragediei. Lor le lipsesc coordonatele care îl definesc pe omul normal: compasiunea şi repulsia faţă de răul provocat unui seamăn. Mai mult, negaţioniştii care vorbesc, fără ruşine, de „o industrie a Holocaustului“ scriu cărţi despre despăgubiri însemnate şi alte avantaje oferite vic-timelor şi se îmbogăţesc peste noapte, făcând exact demersul de care îi acuză pe evrei – exploatarea Holocaustului. Iar când aceşti autori de bestseller-uri de teorie a conspiraţiei în forma sa cea mai sălbatică sunt evrei, ceilalţi negaţionişti îşi văd con-firmate acuzaţiile şi elogiate demersurile. Se cunoaşte cel puţin un caz celebru, perver-sitatea fiind cu atât mai scandaloasă, cu cât autorul este fiul unor supravieţuitori. Profesorul şi politologul evreu american Norman Finkelstein şi-a asigurat reputația mondială afirmând în volumul său, Industria Holocaustului, că amintirea acestui genocid este exploatată ca „armă ideologică“. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată când mai descoperă, jubilând, câte un self-hating Jew, publicul negaționist l-a aclamat, transformându-l pe acest susținător declarat al organizației teroriste Hezbollah într-un semizeu al denunțării „mitului“ Holocaustului şi brav critic al acțiunilor militare israeliene împotriva palestinienilor. De la tribunele de unde îşi distribuie vituperațiile, Finkelstein întreține strălucit obsesia antisionistă şi convingerea predilectă – aperitivul multor discuții între pseudo-experți în geostrategie – că evreii americani dirijează politica externă a Statelor Unite.
Circumscrisă (corect: subsumată – n.n., V.I.Z.) endemicei teorii a conspirației, a cărei perenitate nu cunoaște etnie sau limbă, obscenitatea negaționismului pare să nu îi scandalizeze pe mulți. Dar, atât timp cât printre noi încă există supraviețuitori ale căror brațe înseriate mărturisesc oroarea trăită, iar în spatele nostru se întinde o groapă comună cu șase milioane de morți, refuzul de a recunoaște una dintre dramele umanității ne condamnă să ne pierdem însuși dreptul la umanitate.
23 februarie 2016


ADDENDA

Despre negaţionism sau siluirea rațiunii – Revista 22 – saptamanal independent de analiza politica si actualitate culturala Atât timp cât printre noi încă există supraviețuitori ale căror brațe înseriate mărturisesc oroarea trăită, iar în spatele nostru se întinde o groapă comună cu șase milioane de morți, refuzul de a recunoaște una dintre dramele umanității ne condamnă să ne pierdem însuși dreptul la umanitate. Despre negaţionism sau siluirea rațiunii

 

A apărut, iată!, o nouă maculatură apologetică, o nouă abonată la „cașcavalul secolului“ – literatura holocaustistă –, această Justina Irimia.
Am scris și eu, azi, 27 februarie a.c., un comentariu la articolul ei, dar nu a fost publicat. În linii mari, substanța materialului este în textul de mai jos, care a fost completat cu doar cîteva fraze și hiperlinkuri.
După figură, autoarea este destul de jună și, de aceea, are scuza ignoranței. Dar ea vrea să lase impresia că este atotcunoscătoare sau, măcar, doctă. De aceea, nu mai beneficiază de circumstanțele atenuante că e ignorantă și, deci, ar putea fi iertată în baza versetului hristic, „Iartă-l, Doamne, că nu știe ce face“! Nu, ea știe ce face și, ca atare, trebuie pusă la stîlpul infamiei.
Oricum, ca să fiu laconic, ștampila i-a pus-o comentatorul care semnează „profesoru’“, cum că „face o confuzie între negaționiștii holocaustului și cei care fac apologia holocaustului“. Dar și el greșește cînd consideră că autoarea doar face o confuzie: nu, Justina Irimia – în ciuda numelui său frumos, de „Justina“, deci o făcătoare a Justiției, a Dreptății! – nu face nici o confuzie, ci face mercenariatul cel mai abject. Adică se situează pe baricada apologeților holocaustului aducătoare de mangoți, pe care – tocmai din cauza acestei fațete mercantile tipic jidănești – un jidan onest ca Norman Finkelstein îl numește „holocash“, preluînd acest termen propus de un ziar britanic nenumit de el. Toată pleiada de jidani onești ca profesorul și politologul celebru Norman Finkelstein, și mai celebrul Isaac Asimov, profesorul universitar Israel Shahak, renumitul profesor Naum Chomsky, celebrul șahist Bobby Fischer, cvasinecunoscutul afacerist și consilier politic al multor președinți ai S.U.A. Benjamin Freedman și mulți alți jidani – inclusiv ca nefericita holocaustistă denigratoare a României Hannah Arendt –, toți aceștia, ziceam, contestă sintagma de „6 milioane de jidani uciși“, sintagmă pe care Justina Irimia – oare o fi chiar româncă sau este tot o jidancă mascată sub acest nume?! – o citează cu evlavie.

45
Toți jidanii onești care descriu tarele nefericitului grup religios-talmudist numit de către cvasitotalitatea autorilor jidani și nejidani din Occident aproape exclusiv cu termenii Jews/Juifs/Jüden/Judíos/Giudei/Jidovi/Źydowski (forme derivate toate din latinescul judaeus/i) – adică, pe românește, „jidani“ – sunt caracterizați de către jidanii holocaustiști ca jidani care suferă de „ură de sine“, sintagmă pe care autoarea o citează satisfăcută ca self-hating Jew, fără să-și dea seama că Jew înseamnă „jidan“ și nu evreu (hebrew) – o boală specifică jidanilor „antisemiți“, de care ar fi suferit filosoful Baruch Spinoza (mort în condiții suspecte – ceea ce revine la a spune că a fost asasinat de Cahal), filosoful, economistul și revoluționarul Karl Marx (calificat inclusiv de către Michael Shapiro, în cartea sa Cei mai influenți 100 evrei din toate timpurile, ca unul dintre cei mai mari antisemiți: „un evreu care a urît evreii“), marele poet „german“ Heinrich Heine – ca să începem numărătoarea cu cei mai cunoscuți și mai vechi jidani. Pe toți acești jidani onești Justina Irimia „îi pune între paranteze“, adică îi desființează nenumindu-i, în schimb îl citează pe marele escroc internațional Elie Wiesel ca pe magister dixit; mă mir că nu i-a enumerat și pe ceilalți escroci arhicunoscuți, Radu Ioanid, Marco K. Katz, Michael Shafir ș.a. Ca să nu mai vorbim de faptul că autoarea consideră că poporul „evreu“ ar fi un popor monolit sub aspect religios și genetic, ignorînd deliberat faptul că savanți jidani reputați ca Abraham Poliak și Arthur Koestler au demonstrat că, în cvasitotalitatea lor, jidanii de zi (așkenazii) sunt descendenți direcți din (k)hazari – neam turco-mongol, care nu are nimic legat de jidanii pretins biblici (sefarzii)!
Evident, de pleiada de autori revizioniști care contestă în mod documentat propaganda holocaustică și politica rasistă extremă a sionismului, în general, și a statului Israel în special, începînd cu nejidanii Arthur Butz, David Irving, Paul Rassinier, Robert Faurisson, Roger Garaudy, Ernst Zündel, Jürgen Graf, Germar Rudolf și mulți alții, și terminînd cu rabinul-din-neam-de-rabini Moshe Menuhin și nepotul său, Gerhard Menuhin, autoarea nu se împiedică. Ultimul a publicat în octombrie 2015 trecut o carte-trăznet contra jidanilor sioniști-holocaustiști: Tell the Truth and Shame the Devil: Spune Adevărul și rușinează Diavolul! Adevărul spus de Gerhard Menuhin este că „Holocaustul este cea mai mare minciună și extorcare de bani din toată Istoria Omenirii“; de unde rezultă, cu forță de necesitate, că the Devil, Diavolul, este jidănimea. Iar jidanul Gerhard Menuhin, fiul lui Yehudi Menuhin și nepotul rabinului Moshe Menuhin o și demonstrează în carte. „Să ne spună autoarea care este titlul cărții lui Moshe Menuhin, pe care sioniștii din S.U.A. au colectat-o și au ars-o!“ – îi ceream eu în comentariul refuzat de revista 22 la publicare. Evident că nu ar fi spus-o chiar dacă îl știa. Dar nu-l știe. Dar asta nu o absolvă de vina de a fi o altă abjectă mercenară care face apologia celei mai mari escrocherii din Istoria Universală! Să îl știe cititorii: este The Decadence of Judaism in Our Time. Demonstrația acestei celei mai mari escrocherii din Istoria Lumii este făcută inclusiv în lucrarea mea HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ, a cărei a doua ediție este în curs de tipărire. Prin diatribele sale împotriva negaționiștilor și, îndeosebi, contra Românilor și a României, această individă cu numele de ziarist Justina Irimia se înscrie în galeria monștrilor desenați de Goya, alături de specimene ca Hannah Arendt, Lucy Dawidowicz, Antony Beevor, Paul Johnson, Matatias Carp, Simon Wiesenthal, Elie Wiesel, Ilya Ehrenburg și alți asemenea nemernici.

67       În sfîrșit, sintagma „liberă expresie“ (echivalenta formulei „libertatea de expresie“) folosită de Justina Irimia este încă o dovadă a paupertății ei intelectuale, fiindcă și ea, ca mulți alți grafomani sau prompter-iste, traduc formula Liberté d’expression à la Coana Chirița, care credea că furculiță se spune în franceză „furculision“: aici e vorba de „libertatea de exprimare“, zisă și „libertatea cuvîntului“.
Firește, ca să îi demolez toate aberațiile, insanitățile Justinei Irimia mi-ar trebui cel puțin atîtea pagini cîte are imundul ei articol. De aceea vă invit să mai așteptați puțin pînă cînd, în curînd, va apărea pe piață cartea Holocaustul – gogorița diabolică, al cărei crochiu, poate, l-ați citit deja.

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu
Apărută aici:
http://www.altermedia.info/romania/2016/02/27/despre-negationism-sau-siluirea-ratiunii-adica-o-noua-apologie-a-holocash-ului

Despre negationism sau siluirea ratiunii – o apologie a holocash-ului

– MERITUL CETĂŢEANULUI PUTERNIC – MCP Press – Mass Communication Power Agency

 

 

ADAUGA UN COMENTARIU FOLOSIND FACEBOOK

One Comment

Add a Comment