Portret de autor: Marin Voican Ghioroiu, scriitor și compozitor

stiri_ultima_ora | 2026-10-30 | Arta, Creatie, Cultura, Economice, Externe, Mondene, Muzica, Politice, Sanatate, Sociale, Sport, Sportive, Stiri Ultima Ora | Niciun comentariu

SCRISOARE CĂTRE PĂRINȚI, IULIA HAȘDEU

Lumea , viața și natura… sunt un vals unduitor,
Totu-i vesel, mă-ncântă, iar de voi mi-e tare dor!
Pentru setea de a cunoaște ce e nou, mi-ar trebui,
Noapte să nu se sfârșească, ori să fie numai zi…

Gândurile nu-mi dau pace și mă poartă-n zborul lor…
Mă alintă, mă întreabă: „Spune-ne de cin’ ți-e dor?”

VISUL LUI HAȘDEU

Și atâtea-mi povesteși că în Raiul tău te simți
Tot la fel de fericită… când trăiai lângă părinți.
Pe cer stelele aprinse, cântă valsul florilor…
Și-i atâta armonie de iubire în al îngerilor cor,
Că nu vrea a mă trezi din visarea dumnezee:
Creatorului să-I cer, la El de-ar vrea să mă ieie,
Împreună să mai fim, timpul în loc acuma, steie!
Marin Voican

O PLEDOARIE PENTRU MEMORIA CULTURALĂ

ROMÂNEASCĂ

Familia Hașdeu – între geniul cărturarului și nemurirea iubirii

Un cuvânt despre creația și vocația culturală a scriitorului și

compozitorului Marin Voican-Ghioroiu

Există personalități care nu aparțin numai timpului în care au
trăit, ci întregii istorii spirituale a unui popor. Ele rămân în
conștiința națiunii prin forța gândirii, prin valoarea operei și prin
lumina pe care o transmit generațiilor ce vin. Familia Hașdeu
ocupă un loc aparte în acest patrimoniu de neprețuit al culturii
românești, reunind, într-o tulburătoare pagină de istorie,
strălucirea unui cărturar de excepție și sensibilitatea unei ființe
înzestrate cu un talent remarcabil: Bogdan Petriceicu Hașdeu și
fiica sa, Iulia Hașdeu.
A-i evoca înseamnă a ne întoarce la izvoarele culturii naționale,
dar și a redescoperi acea dimensiune profund umană în care
erudiția se întâlnește cu iubirea, geniul cu suferința, iar memoria
cu speranța nemuririi.
În această nobilă întreprindere culturală se înscrie și demersul
scriitorului și compozitorului Marin Voican-Ghioroiu, care își
asumă misiunea de a readuce în atenția publicului personalitățile
familiei Hașdeu, nu printr-o simplă evocare biografică, ci printr-
o creație literară ce caută să le apropie de sufletul cititorului
contemporan.

Pentru autor, Bogdan Petriceicu Hașdeu nu este doar un nume
înscris în istoria literaturii, ci un adevărat simbol al spiritului
românesc. Istoric, filolog, scriitor și cercetător al trecutului
național, Hașdeu a înțeles că identitatea unui popor se păstrează
prin limbă, prin cultură și prin respectul față de moștenirea
înaintașilor. Opera sa, de la drama Răzvan și Vidra la cercetările
filologice și monumentala întreprindere a Etymologicum
Magnum Romaniae, mărturisește vocația unei minți preocupate
să descopere rădăcinile și bogăția spirituală ale neamului.
Dar Marin Voican-Ghioroiu privește dincolo de monumentul
cultural. El caută omul, tatăl, sufletul încercat de o pierdere care
a lăsat o rană adâncă. În această perspectivă, figura Iuliei
Hașdeu capătă o strălucire aparte. Viața ei scurtă, inteligența,
sensibilitatea și aspirațiile intelectuale au făcut din ea una dintre
figurile luminoase ale culturii românești.
În poemul „Visul lui Hașdeu”, autorul pătrunde tocmai în
această zonă intimă a durerii și a amintirii. Tatăl își regăsește
fiica în vis, îi vorbește cu dor și caută, în lumea imaginară a
reîntâlnirii, alinarea unei despărțiri pe care sufletul său nu o
poate accepta. Visul devine astfel un spațiu al apropierii, în care
iubirea încearcă să învingă distanța dintre două lumi.
Versurile nu urmăresc numai evocarea unei tragedii familiale.
Ele exprimă o experiență universală: dorul celui care a pierdut o
ființă iubită și speranța că legătura sufletească nu se stinge odată
cu despărțirea. În această cheie afectivă, istoria familiei Hașdeu
încetează să fie o simplă pagină de manual și devine o
experiență vie, accesibilă sensibilității contemporane.

Un procedeu artistic deosebit de sugestiv este continuarea
acestui univers prin poemul „Scrisoare către părinți”, în care
vocea Iuliei se conturează prin imagini ale Parisului, ale
cunoașterii și ale dorului de casă. Orașul străin, muzeele,
grădinile și Sena se împletesc cu amintirea meleagurilor natale și
cu nevoia de a rămâne aproape de cei dragi. Astfel, aspirația
intelectuală și iubirea filială nu se exclud, ci se completează.
Marin Voican-Ghioroiu construiește o punte între evocarea
documentară și libertatea poeziei. El nu urmărește să înlocuiască
istoria prin imaginație, ci să ofere cititorului o cale sensibilă de
apropiere de personajele sale. În acest demers, este important ca
dialogurile poetice imaginate să fie receptate ca expresii ale
viziunii artistice a autorului, nu ca documente istorice autentice.
Această distincție nu diminuează valoarea emoțională a creației.
Dimpotrivă, îi precizează rostul și îi pune în lumină intenția:
aceea de a reconstitui, prin mijloace literare, o legătură
sufletească de o intensitate excepțională.
În poemul „Iubitul meu Papa, bunul meu tată”, dialogul
imaginar capătă o nouă dimensiune. Iulia se adresează părintelui
cu tandrețe și încearcă să-i aline durerea, transformând
despărțirea într-o meditație asupra iubirii, eternității și misterului
existenței. În acest punct, autorul depășește cadrul unei simple
evocări biografice și pătrunde pe tărâmul întrebărilor filosofice
care au însoțit dintotdeauna condiția umană.
Universul, stelele, timpul și veșnicia devin imagini prin care eul
poetic caută să înțeleagă limitele cunoașterii omenești. În spatele
acestor meditații se află însă aceeași întrebare fundamentală:

poate iubirea să păstreze vie legătura dintre oameni dincolo de
absență și de trecerea timpului?
Răspunsul pe care îl sugerează această construcție poetică nu
este unul demonstrativ, ci afectiv. Iubirea supraviețuiește prin
amintire, prin cuvânt, prin creație și prin puterea celor rămași de
a duce mai departe ceea ce au primit.
Aici se află, în opinia noastră, una dintre motivațiile profunde
ale întregului demers al lui Marin Voican-Ghioroiu: dorința de a
transforma memoria culturală într-o experiență sufletească și de
a-i reda acesteia puterea de a vorbi generațiilor tinere.
Autorul nu se mulțumește să amintească numele unor
personalități consacrate. El le aduce în apropierea publicului, le
reconstituie prin emoție și le oferă un limbaj accesibil, capabil să
trezească interesul celor care descoperă pentru prima dată
universul familiei Hașdeu. Prin poezie, dialog și sensibilitate
muzicală, trecutul capătă glas, iar valorile culturale devin mai
ușor de transmis.
Această vocație de popularizare a culturii presupune o
responsabilitate aparte. A vorbi despre marii înaintași înseamnă
a le respecta opera, a păstra adevărul istoric și, în același timp, a
găsi forme de expresie care să atingă sensibilitatea omului de
astăzi. Îmbinarea documentării cu emoția, a evocării cu reflecția
și a valorii artistice cu intenția educativă poate transforma
asemenea creații într-un instrument de apropiere a tinerilor de
patrimoniul național.
Pentru generațiile tinere, familia Hașdeu poate deveni astfel mai
mult decât un subiect de studiu. Ea poate reprezenta o lecție

despre puterea cunoașterii, despre sacrificiul creatorului, despre
iubirea familială și despre nevoia de a păstra vie memoria celor
care au contribuit la dezvoltarea culturii românești.
Marin Voican-Ghioroiu își exprimă admirația printr-o formă de
creație în care respectul pentru personalitățile evocate se
întâlnește cu propria sa sensibilitate de scriitor și compozitor. El
se apropie de Bogdan Petriceicu Hașdeu cu reverența datorată
cărturarului și de Iulia cu tandrețea rezervată unei ființe a cărei
poveste continuă să emoționeze.
În această dublă perspectivă se conturează o frescă literară vie:
nu o reconstituire exhaustivă a biografiilor, ci o interpretare
artistică a unor destine care au rămas în conștiința românească
prin valoarea lor intelectuală și prin forța legăturilor omenești.
Cultura nu se transmite numai prin arhive și biblioteci. Ea se
transmite și prin oameni care o iubesc, o înțeleg și găsesc
puterea de a o dărui mai departe. Un poem, o carte, o evocare
sau un moment artistic pot deveni începutul unei apropieri
durabile de valorile naționale.
De aceea, demersul lui Marin Voican-Ghioroiu merită privit ca o
invitație la redescoperire. Prin evocarea familiei Hașdeu, autorul
ne îndeamnă să privim cu respect trecutul, să înțelegem mai
profund prezentul și să ne asumăm răspunderea de a transmite
mai departe moștenirea culturală românească.
Bogdan Petriceicu Hașdeu ne cheamă prin puterea minții și
prin tezaurul operei sale. Iulia Hașdeu ne apropie prin
sensibilitate, aspirație și lumina unei vieți care continuă să

inspire. Iar între ei, Marin Voican-Ghioroiu așază cuvântul
poetic, punte de suflet între istorie și contemporaneitate.
Aceasta este, în esență, semnificația demersului său: o pledoarie
pentru memoria culturală, o declarație de dragoste față de
valorile românești și o contribuție personală la apropierea
generațiilor tinere de marile personalități ale neamului.
Căci un popor își păstrează identitatea nu numai prin ceea ce a
creat, ci și prin grija cu care își transmite creațiile mai departe.
Iar atunci când cultura este purtată din suflet, prin cuvânt și prin
artă, trecutul nu rămâne în urmă: el continuă să lumineze drumul
viitorului.

MIHAIL GEORGEVICI
Director MCP Press Agency

Iată cuvântul meu și poemul „Visul lui Hașdeu” , dar și ce-i răspunde Iulia tatălui

Excelența Voastră d-na prof. univ. dr. CRINA BOCȘAN
DECUSEARĂ, dun salut cordial cu îmbrățișări! Astăzi am
ascultat cu mare atenție cuvântul antevorbitoerilor mei și
am deosebita plăcere să afirm: patrimoniul cultural al
ROMÂNIEI nu înseamnă numai cărți și documente, ci și
oameni care duc mai departe flacăra culturii românești, așa
cum facem și noi prin popularizarea academicianului
Bogdan Petriceicu Hașdeu.
„Bogdan Petriceicu Hașdeu nu a fost numai un scriitor, ci o
adevărată instituție de cultură. A cercetat istoria neamului, a
scotocit prin arhive, a luminat izvoarele limbii române, a
valorificat înțelepciunea populară și a îmbogățit literatura
noastră prin teatru, poezie și proză.
Prin Răzvan și Vidra, prin Cuvente den bătrâni și prin
monumentalul Etymologicum Magnum Romaniae, Hașdeu
ne-a lăsat mărturia unei minți care a dorit să înțeleagă nu
numai cuvintele, ci și memoria, identitatea și sufletul
poporului român.
Iar când vorbim despre Familia Hașdeu, vorbim și despre
fiica sa, Iulia Hașdeu, personalitate excepțională, a cărei
viață scurtă a rămas un simbol al geniului și al sensibilității.
Să-i cinstim pe acești oameni nu numai prin evocări, ci și
prin citirea și transmiterea operelor lor către generațiile
tinere. Căci un popor își păstrează identitatea atât timp cât
își păstrează vie memoria culturală.

VISUL LUI HAȘDEU

Îmi scriai, înger iubit, din Parisul… sfânt altar,
Că ți-e dor de tatăl tău și, adesea, cu-al tău har,
Presărai în note dulci melodii ce-ți aminteau
De anii copilăriei care-n zbor de vânt, treceau.
Și te-ai dus, Iulia mea, ai plecat de lângă mine,
Singur sunt, destinul crunt m-a lovit, și în lume
Cu gândirea rătăcesc, iar în noapte vii la mine
Și atâtea-mi povesteși că în Raiul tău te simți
Tot la fel de fericită… când trăiai lângă părinți.
Pe cer stelele aprinse, cântă valsul florilor…
Și-i atâta armonie de iubire în al îngerilor cor,
Că nu vrea a mă trezi din visarea dumnezee:
Creatorului să-I cer, la El de-ar vrea să mă ieie,
Împreună să mai fim, timpul în loc acuma, steie!
SCRISOARE CĂTRE PĂRINȚI,

IULIA HAȘDEU

Dintr-o țară de lumină, a Parisului… altar!…
Vă trimit a mea scrisoare, în care am pus cu har
Doar cuvinte de iubire pentru-a voastră fericire.
Dragi părinți, mă simt bine: cu adâcă mulțumire!
Lumea , viața și natura… sunt un vals unduitor,
Totu-i vesel, mă-ncântă, iar de voi mi-e tare dor!
Pentru setea de a cunoaște ce e nou, mi-ar trebui,

Noapte să nu se sfârșească, ori să fie numai zi…

Dragii mei, timpul n-ajunge: am atătea de-nvățat;
Sena-n vălurele curge, Luvru-i mare, minunat…
Doamne, câtă fantezie, ochiul îmi este-ncântat,
Văd muzee și grădini, paradis, și palat lângă palat.
G ndurile nu-mi dau pace și mă poartă-n zborul lor…
Mă alintă, mă întreabă: „Spune-ne de cin’ ți-e dor?”
Și tot zbor ntr-o visare… înspre plaiul drag și sfânt,
Mă cobor în curtea casei: pomii verzi flutură-n vânt.
Calc pe iarba-nrourată…, ca Anteu puteri am prins,
Vin spre voi, sunt fericită, și în brațe m-ați cuprins…
Ciocârlia-n zbor se-nalță pe un cer fără de nori,
Din pădurea fermecată, triluri de privighetori…
Mă-ntreabă cu gingășie și îmi zic: „Prințesă dragă,
Vino lângă noi și cântă! Te iubim, hai degrabă!”
Și magia se destramă, soarele-mi bate-n fereastră:
Vă spun sincer, aș fi stat lângă voi și casa noastră.
O idee mă frământă: ce e viața și cu lumea viitoare?
Am în suflet presimțire: cred că sunt nemuritoare!
Și „de dincolo” ‘mi trimite, pentru cei care-o iubesc,
Mesaje: „Sunt fericită!… în Raiul dumnezeiesc.”

Iulia ascultă caldele slove ale tatălui pe care i le
adresează în nopțile de farmec pline când visează că
este cu ea și ar vrea ca să nu se mai trezească, și vrea
să-I ceară bunului Dumnezeu să-l ieie la El și să fie ca
altădată lângă Lilica lui dragă.

IUBITUL MEU PAPA, BUNUL MEU TATĂ

Tată bun, suflet cinstit,
M-ai chemat din infinit,
În cel loc de rugăciune,
Că ți-e tare dor de mine.
Ți-am spus: „Mi-e bine,
Dragă tată, căci în sine
Nu e moarte, doar iubire,
Altă lume-n despărțire.
Eu, aici, din duh și dor,
Mi-am făcut din vis izvor,
Am să vin din zări senine,
Ca să fiu mereu cu tine!”
Mamă scumpă, mama mea
Când pe cer zărești o stea:
Eu sunt… care mă cobor
Că de voi mi-e tare dor!
Rugăciunea ta e blândă,
Un alean care mă-ncântă:

Te iubesc din veșnicie…
Îmi ești vers de poezie.
Somnul dacă te va frânge,
Vin la mine, nu mai plânge!
O, lacrima ta-i plină dor,
Cu-un zâmbet nemuritor.
Dintr-o lume-ndepătată,
Unde Timpul, niciodată…
Să-l măsori, nu s-ar putea,
Vă trimit iubirea mea.
Spaţiul care-i străbătut
De mintea omenească,
Este-al vieții… infinit –
Veşnicia Lui, cerească.
Planete, comete, stele…
Se atrag, rotesc, resping:
Tu dai viaţă şi durere…
Prea iubite Demiurg!
Din superba armonie…
Arzi planete și cu stele,
Domnești peste-mpărăție,
Dar n-ai milă pentru ele.
Te distrezi și arzi în haos,
Mii de astre ce-ai născut:

Căci n-ai clipă de repaus –
În Univers stele noi ai făurit
Din taina aceasta, sfântă,
Din lumea necunoscută,
Vă trimit o stea ce cântă,
Care sufletu-mi frământă.
Spațiul, ce l-am colindat,
Prin Cuvânt dumnezeiesc,
N-are margini: ne-ncetat
Caut taina, s-o găsesc…
A voastră copilă, Lilica

Iată dragi confrați de ce o iubesc pe Iulia și-l venerez pe
cărturarul hașdeu, minte strălucită care ne-a lăsat un
adevărat tezaur cultural…
Marin Voican-Ghioroiu
Scriitor și compozitor
Membru Honoris Causa al
Academiei Dacoromână

FESTIVALUL IULIA HAȘDEU Ediția a VI-a 14 Noiembrie 2025
https://www.youtube.com/watch?t=256&v=KfwQSbgXXI4

https://mcppress.ro/forum/viewtopic.php?t=1371

Sursa: Mihail Georgevici,

MCP Press Agency

Related Posts