Domnului JOHN XENEA sau IULICĂ ŢENEA din AUSTRALIA, i s-a decernat titlul de „DOCTOR HONORIS CAUSA” pentru activitatea sa de scriitor și promovarea României pe mapamond.

PORTRET DE SCRIITOR

Iulică Ţenea sau John Xenea “nume de adopţie australian” – UN ROMÂN ADEVĂRAT
Dacă aţi căuta printre miile de români plecaţí din ţară, cu greu veţi găși un fiu al României
care n-a uitat niciodată plaiul sfânt în care a crescut, limba maternă pe care o vorbeşte la
perfecţie, chiar dacă ultimii 44 de ani i-a trăit în Australia, fiindcă în fiecare an, chiar de
două sau trei ori pe an vine să-şi vadă familia, prietenii, neamurile şi pe cei cu care
colaborează în domeniul cultural-artistic, îşi lansează cărţi de versuri, eseuri şi proză,
atât în România cât și în Australia. Este în permanenţă un apărător al drepturilor fraţilor
lui români, “aşa cum îi numeşte pe cei din Diaspora”. A editat reviste de cultură în limba
română, aşa cum a fost Revista România 100% şi scrie la zeci de reviste și ziare din
străinătate. Publică pe siturile multor ascociaţii nonguvernamentale, comentarii politice
foarte tăioase şi poezie patriotică.
Ţine legătura cu oameni de cultură, medici, cercetători, jurişti şi politicieni din America,
Europa şi din Australia. Creaţiile lui John XENEA sunt vocale, mobilizatoare şi au tentă
revoluţionară, este un adevărat lider român patriot. Comentariile şi poeziile lui sunt critici
vehemente “rechizitorii fără menajamente” adresate celor care ne conduc, pe care îi
condamnă că în anii după revoluţie, spune cu durere în suflet, guvernele şi parlamentele
care s-au perindat la cârma ţării, nu s-au preocupat de bunul mers al economiei,
învăţământului şi culturii, lucru demonstrat pe viu de situaţia în care ne aflăm, printre
ultimile state ale Uniunii Europene, cu nivelul de trăi cel mai scăzut, cu o corupţie
generalizată în toate structurile de comandă ale statului. În setul de comentarii şi poeme
scrise de John XENEA, veţi găsi un om hotărât, cu abnegaţie, iubire de neam şi ţară, un
adevărat scriitor patriot ce ar trebui urmat de mulţi români, care, la fel ca și el, să lupte
pentru Dreptate, Credință şi Adevăr.
Cărţile scrise de Iulică Ţenea în cei 44 de ani de când este în Australia, sunt:

1. SUBSTRATURI
2. LA RĂSCRUCE DE GÂNDURI
3. RĂDĂCINI
4. CONSTRASTE
5. TEME UNIVERSALE
6. METAFORELE VIEŢII
7. BULGĂRI DE LUMINĂ
8. VIAŢA UNUI CĂLĂTOR
9. CAVALERUL DE GHEAŢĂ
10. LACRIMI DE VIS
11. EMIGRANTUL
12. TAINA OCHILOR MEI
13. COVID-19 – THE GREATEST DECEPTION OF THE 21ST CENTURY
14. FILOZOFIA UNEI CLIPE
15. DIVINE INSTRUMENT
16. HALLUCINATION
17. POEZIE FILOSOFICĂ EXISTENȚIALĂ
18. VISUL UNEI MAME
19. UN HOINAR PIERDUT ÎN CEAȚĂ
20. SINGURĂTATE
21. THE DICES MONSTER – carte de povești pentru copii în engleză.
    

Marin Voican-Ghioroiu

Felicitări domnule Iulică Ţenea

din Australia, pentru toată cariera

Dumneavoastră de scriitor!

Acum doresc să vă prezint câteva lucrări de-ale maestrului Iulică ŢENEA sau John
XENEA din Australia, pe care le-am luat din Revista de Cultură Bumerang Literar, ca să
vedeți ce formă și ce măiestrie le dă cuvintelor :
ŢARA VISULUI PIERDUT
Când un om atinge dimensiunea Cristică a Paradisului nu poate fi decât fericit. Probabil că
bunul Dumnezeu m-a destinat marilor bucurii când mi-a făcut posibilă plecarea în acest
colţișor de lume. Dacă dorești să-ţi golești mintea de tot răul adunat în ea, ești așteptat aici.
Povestea începe demult, când micuțul continent s-a rupt de restul lumii. Această separare nu
a putut fi decât benefică, pentru că fauna și flora au reușit să se dezvolte independent,
făcând din acest loc, un colț unic pe Terra. Acest paradis de la capătul lumii, m-a primit cu
brațele deschise și m-a adoptat. Am simțit că m-am întors acasă la părinții mei. Continentul
austrialian impresionează prin naturalețea și sălbăticia peisajelor mai mult decât orice alt
teritoriu. Biodiversitatea florei și faunei, precum și istoria, cultura aborigenilor, plajele cu
nisipuri fine dar și orașele cosmopolite atrag mii de turiști. Australia este cel mai neobișnuit
continent, individualizându-se printr-o cultură aparte. Pădurile tropicale, plajele interminabile
cu nisipuri de aur, toate sunt scăldate de apa oceanului, o destinație de vis, o lume a
contrastelor, unde întâlnești orașe superbe, cosmopolite, apoi imediat ce le părăsești
descoperi un tărâm fantastic, o combinație între civilizația tipic europeană și tradiția
aborigenilor, care bineînțeles este deosebită. Să vă spun cum o văd eu: un joc de lumină și
culoare, unicat. De la roșul nisipurilor din deșert, la verdele pădurilor tropicale până la
albastrul oceanelor, este o oază de liniște cu oameni primitori și ospitalieri. Sunt călător pe
insula Kangaroo,
este tăcere aici, koala somnoros este stăpânul timpului,
iar cangurii dansează elegant țâșnind în soare.
Feribotul despică apa pornind spre insula Kangaroo
ducând la bord călători obosiți ce-şi caută liniștea departe de lume.
Simți în nări briza oceanului, valurile se ridică să te salute
și să te îmbrăţișeze, trimise chiar de Poseidon.
Mai încolo, decupați din eter, leii de mare pescuiesc vreme de trei zile,
iar apoi adorm ca niște copii alintați.
Stâncile de granit, sculpturi abstracte stau de strajă peste vremuri.
Albina liguriană stropită cu aur lasă în palmele mele nectarul zeilor-mierea.
O ceață se lasă peste lume, Creatorul iscusit s-a întrecut pe sine
când a zămislit acest continent și în a șapea zi s-a odihnit.
UNITATE
România își așteaptă încă marea sărbătoare, dar ea nu poate veni până când nu vom
realiza că pentru aceasta este nevoie de unitate. Trăim o dramă imensă, drama la care
asistăm neputincioși. Străbunii noștri n-au stat în genunchi în fața altor popoare și-au
dat viața pentru ca noi, astăzi, să ne bucurăm de bogățiile care ne-au rămas. Dar nu ne
putem bucura, țara a fost scoasă la licitație, nu ne mai aparține, fiecare face ce vrea: hoții
sunt la putere, toate sistemele suferă de virusul corupției, poporul este manipulat într-un
mod rușinos și nimănui nu-i pasă de cei mulți care trăiesc la limita existenței. Dacă
sistemele suferă sub presiunea corupției, poporul se va adânci în haos, iar acea mâna
criminală și fără suflet, va duce țara la pierzanie. Păcat că n-am înțeles nimic din efortul
străbunilor noștri. Un popor care-și reneagă și-şi uită rădăcina, va deveni sclavul altor
popoare. Stau străbunii și se miră în ceruri făcându-și cruci cum acest popor aleargă
respirând printre năluci. Marele Zamolxis plânge arătându-și neputința, cum în timp a lui
vlăstare și-au pierdut de tot credința. Zeu al lumii, Burebista, ţi-ai pus inima zălog să

formezi Dacia Mare, dar urmașii I-au pierdut tot. Oameni fără de conștiinţă, fără suflet, fără
minte, au distrus această țară săpând sute de morminte.
Ţepeş-Doamne, tu ne iartă dacă poți, căci al tău nume, freamătă și azi pe buze trecând ca
un foc prin lume.
Ștefan de-ar ști ce fac aleșii, ar pune-n locul lor lor răzeșii, iar Ţepeș ar tăia păduri să facă
țepe și prescuri.
Iorga ar mai muri încă odată dac-ar vedea țara prădată și pe-ai săi fii inconştienți, fără
bun simț și repetenți.

Ce alchimie diavolească, ce stirpe s-au format la noi, cum să arunci în valuri perla și să o-
nlocuiești cu gunoi?

Blestem căzut-a peste țară și-n blestem o ducem plânși, pan’ce s-o ridica un Ţepeș să ne
aprindă c-am fost stinși.
Cine ne conduce Doamne? Prădătorii, analfabeții și hainii, ce-au băgat străini în casă,
schimbând chiar și gustul pâinii.
Eminescu, tu Luceafăr ce te-ai înălțat şi-ai plâns, nu-ți uita în ceruri neamul, căci durere
multă a strâns.
BLESTEMUL UNEI NAŢIUNI
În lumea aceasta anticristă, unde politicienii trag sforile cu ochi sluți, în care se plimbă
blestemul cu lacrimi false, inodore, stau și vând speranțe la tarabă pe zgomotul țipetelor
și-al sufletelor îngropate. Blestemați de-o națiune întreagă, voi, parlamentarilor ați sărăcit
și umilit poporul acesta, cu legi nedrepte, lăsându-i să ducă în spate cu greu crucea vieții.
Un blestem poate schimba mersul istoriei, iar eu vă spun: să ajungeți să cunoaşteți
sărăcia, căci v-ați întronat în fotolii de piele, când de fapt sunteți doar niște infractori.
Murdari la suflet și la gând, ați pus pe voi veșminte scumpe, uitând de cei care v-au trimis
ca să le apărați interesele. Nenorocirile nu se petrec din coincidențe. Dezlegarea unui
blestem nu se mai poate desface nici dincolo de mormânt. Poporul îndură suferința în
muțenie, fără să tulbure pe nimeni: bieții de ei, le-ați pus piciorul pe grumaz, v-ați bătut
joc de bătrâni dându-le pensii mizere, că le-a trecut timpul și nu mai aveți nevoie de ei.

Laptele l-ați luat de la gura pruncilor și nu le-a rămas decât blestemul că s-au născut într-
o lume fără soare, condusă de voi, parlament de hoţi. Până și morții din morminte plâng,

căci costă o avere un loc de veci în cimitir. Lipsiților de conștiinţă, i-aţi lăsat şi fără loc de
veci, în timp ce oamenii cu lacrimi şiroind pe faţă, abia îşi permit să cumpere câte-o pâine
pe zi. Să n-aveţi parte de viaţă până nu veţi da înapoi şi ultimul bănuţ pe care l-aţi furat de
la acest popor necăjit. Smoala din cazan e încă fierbinte şi v-aşteaptă. Aveţi sângele
îngheţat în vene, sunteţi nişte umbre goale cu funingine pe cap. V-aţi osândit deja cu un
destin penibil: locuiţi în palate care se aseamănă cu închisori de lux, dar aveţi mintea
îngustă şi urât mirositoare. Aş vrea să vă ignor, să vă văd în celule blindate c-aţi
transformat acest popor într-un popor de vasali.
Aţi ruinat tot ce-aţi atins
focul din oameni voi l-aţi stins
cu demoni aţi făcut un pact
semnând cu două mâini un act.
Sufletele schilodite
cântă prohodul… hămesite,
voi staţi în fruntea ţării
şi-am înţeles, ne-aţi dat uitării.
De lacrimi să vă ardă ochii
să învăţaţi ce-i umilinţa
să vă cuprindă vraja amară
căci v-aţi pierdut, nebuni, credinţa.
Nu meritaţi nici lumânări
nici pe mormânt câteva flori,
bătrânii stau şi strigă-n piaţă

cerşind, plângând un drept la viaţă.
Strigă şi prunci-n burta mamei
în ţara setei şi a foamei,
blestem sub paşii voștri grei
căci sunteţi lupi, iar ei sunt miei.
Există o cale de scăpare din ghiarele acestei agonii lumeşti: schimbarea, mărturisirea
adevărului, revenirea la normalitate, căci în final, moartea vă va atinge cu aripile ei și nu
veţi fi trecuţi în ,,cartea eternităţii’’ pentru că n-aţi ştiut să ascultaţi glasul poporului.
CORSARUL UNEI ALTE LUMI
Sunt un navigator fără echipaj, un descendent al corsarilor antici, un romantic a cărui
imagine iconică se duce-n viitorul prezent, reflectându-se în seraiurile din oglinzi. Sunt
stăpânul propriului meu vapor, angajat într-o călătorie iniţiatică către insulele luminii,
acolo unde sirenele îşi etalează elegant transparenţa de mătase, ascunzându-se apoi
după recifurile abrupte. Mi-am creat această lume multidimensională în care trăiesc şi
respir independent. Două umbre, eu cu mine în aceeaşi barcă şi vâslesc, continui să
vâslesc, deşi uneori simt dureri ascuţite în braţe, dar ştiu că nu există bucurie fără
suferinţă, nici lumină fără întuneric. Eu sunt corsarul neînfricat din ostrovul îndepărtat,
unde nimeni nu poate domni peste libertate, căci port în mine comori dăruite de
Divinitate. În această lume care poartă măşti şi nu ştie să moară frumos, mi-am fixat un
cod de criterii altruiste, brodându-mi numele pe un pergament ce stă ascuns în mare
până trece potopul. Corsarul ideatic pe care l-am confecţionat din bucăţi de viaţă, mi-a
şoptit că ,,adevărul se caută cu sufletul“, că nu-s prizonier ci un om liber şi nimeni nu-mi
poate atinge diamantul fără voia mea. Aşa că mi-am agăţat steagul în vârf de catarg şi ca
emblemă mi-am pus inima, iar pe oglinda apei mi-am lăsat testamentul prins între cerul
senin şi oceanul albastru. Sunt corsarul din centrul lumii şi nu cobor niciodată de pe
vaporul meu, pământul îl văd doar în trecere, aşteptând ca vântul să mă împingă şi să mă
ducă spre alte comori interioare, căci drumul este întotdeauna presărat cu pericole, dar
eu am făcut rost de-o hartă din picături de suflet şi m-am retras într-o parte să-mi pot crea
o mică bulă de aer, departe de cruzimea gândurilor şi acţiunilor altora. Continentele de pe
pieptul meu s-au contopit unele în altele, iar fiinţa mi-e un vas de lut în care mi-am pus la
odihnă tăcerea. În insula mea misterioasă, dreptatea este o condiţie ,,sine qua non”….

LIRIC
Inima mea are ochi mistici și stă înfășurată într-un giulgiu de catifea. Mi-a vorbit despre
mine înainte să prind formă dar vorbele ei îmi păreau ca rupte dintr-un vis unde bijuteriile
lirice împodobeau gâtul unei femei frumoase.
A început să-mi povestească despre malul care naște nuferi, nuferi atât de fragili și de fini
în aparență dar plini de forță ca niște grăunțe cristaline de cuarț pulsând sub zăpadă. Eu
m-am născut la porțile cuvântului iar nună mi-a fost slova de-nceput și am știut mereu că
speranța e copila mea și îi place să-și ducă veacul în hergheliile de lumină. Când norii se
mișcă, nu se mișcă și soarele odată cu ei, mintea omului e plină de limitări și are curajul
să schimbe tonul spectacolului, așa cum vrea ea, lăsând ființa să bată la poarta
ignoranței. Mirajul din deșert este golul pe care omul îl poartă în sine și-n care speră să
găsească o oază de liniște. Sufletul îi cânta permanent lui Dumnezeu în templul inimii
acolo unde durerea și apăsarea nu-și găsesc locul. Ignorantul tânjește după rezultate iar
înțeleptul după simplitate.

REZUMATUL UNUI DESTIN
Vă invit într-o călătorie fantastică, într-o lume inaccesibilă multora, cu legi proprii, total
diferită de cele cunoscute nouă. Nu putem să judecăm ci doar să privim cum se perindă
prin fața ochilor noștrii hotarele nestatornice ale vieții. Copii îmbrăcăți în aur, fecioare
dansând îmbrăcate în rochii pline de galbeni, palate cu turle în soare, locuite de oamenii
oachesi, sensibili și vulcanici, conectați cu natura și toate elementele ei. Povestea lor,
parcă ruptă dintr-un timp apus, aparent primitiv, o voi relata așa cum am simțit-o eu.
Fiecare dintre voi are libertatea de aș imagina și contura acest crâmpei de viață dulce și
amar.
Lumea aceasta este doar un vis pe care-l trăim așa cum destinul ni-l așterne la picioare.
Cu ochii de mură sălbatică și buze ca petalele de catifea, cu picioarele goale frământând
pământul din care vin, tinerele țigănci cu părul negru dat pe spate își onduleaza șoldurile,
lăsând bănuții de aur să cânte în jurul mijlocului lor fraged, chemând vântul, stârnind
patimi și furtuni, ele cu farmecul lor de abanos își unesc mâinile formând un cerc de
lumină. Și-n centru este elementul ce-i reprezintă, ce-i încălzește, ce-i cheamă și ii caută,
focul. Între țigani și foc, există un raport special, este element al nomazilor.
ORIGINI
Acești frumoși nomazi ce-au plecat din India acum 1400 de ani și care fac parte din
ramura Indo- Ariană, iubesc să-și doarmă somnul în crângurile scăldate-n lumina lunii și
se trezesc cu soarele-n gene și cu tălpile pline de praful subțire și neted al drumurilor
nesfârșite. Flăcăi lați în spate, calcă mândri și apăsat fără nici un fel de teamă, pe
spinarea lutului care-i primește ca pe niște prieteni dragi. Copiii unei populații nomade
de origine hindusă, iubesc și se aruncă în apele repezi ale vieții, țipând și jucându-se cu
existența.
Kalderas “căldărarii” trec drept cea mai închisă castă a țiganilor, excelând printr-o istorie
aparte. Ei au migrat din India către Stepa Rusă. Aceștia au reușit să-și păstreze intactă
identitatea, cu puternice influențe slave, sunt ușor de deosebit. Albi, frumoși, cu femeile
lor robuste, cuceresc privirile printr-o ținută aparte și-un mister de neegalat. Acești romi

căldărari păstrează încă tradiția de-a ascultă glasul bulibașei și-al staborului “Kris-
Krisinitori”. Krisinitori sunt instanța judecătorească formată din bătrânii grupului. În ochii

altora, obiceiurile nunților țigănești ale caldararilor, apar ca barbare, cearceaful din
noaptea nunții trebuie să fie pătat cu sânge, femeia trebuie să fie fecioara, asta este o
normalitate la ei. Iubesc corturile, căruțele colorate și-au păstrat stilul tradițional, uimind
în permanentă prin naturalețe și exotism. Staborul “divanul țigănesc” judecă strict
problemele din interiorul etniei, însă refuză categoric să judece crima, aceasta fiind
transferată judecății statului de drept. Trebuie punctat aici, faptul că judecata țigănească,
stabor “kris” este cu mult mai veche decât Codul Civil Românesc și are la baza cele 3
valori: respect, onoare, corectitudine.
Staborul nu privează pe nimeni de libertate. Dacă legea este încălcată de mai multe ori,
cel inculpat este exclus din comunitate “lucru foarte dureros pentru oricare dintre
membrii ei”.
Tinerii sunt juruiti “jurați” unul-altuia de mici, fără a se putea opune și de-aici o mulțime
de povești cu iz dramatic și apăsător. Una din ele face obiectul acestui caz pe care-l voi
reda cu multă acuratețe și echidistant. Eu sunt doar martorul ce privește spectacolul,
martor care nu-l influențează, nu-l oprește, nu-l judecă, doar îl aduce în lumina
reflectorului. Poate fi o lecție, o învățătură sau o banală poveste de viață a unor semeni

ce fac parte dintr-o altă măsură a timpului. Nu o putem înțelege, nici aproba, dar nici nu-i
putem întoarce spatele ca și cum n-ar exista.
Iubirea nu se-nvață
se simte,
iubirea nu se-atinge
se-adulmecă,
ea este parfumul care
îl învăluie pe om și nu-i dă pace,
ea este starea de grație
ce ridică ființa
la starea de neființă.
Evanghelia să-ți fie destin căldărarule și iată acum minunea: cerșetorii s-au schimbat la
față în predicatori, iar țiganca vrăjitoare care pân’ mai ieri slujea porților întunecate,
astăzi este clarvăzătoare. Divinitatea îl iubește pe om așa cum este, negru, alb sau din
rasa galbenă, cu ochii mici sau oachesi, cu trupuri robuste sau firave, cu minți înguste
sau iluminați, cerșetori sau împărați.
NUNTA DE AUR
Soarta nestatornică
de schimbare-i dornică
schimbă mierea în pelin
sau face din apă, vin.
Acest caz tulburător și unic în manifestarea lui, a adus uimire în sufletul meu și m-a
determinat să-l imortalizez, să-i dau un nume: MURA de AUR.
Carpaciu Brândușa, o copila de 13 ani, născută la Potcoavă, județul Olt, ce și-a unit
destinul cu mai tânărul ei soț, Mihai Marius de 10 ani, născut tot în aceeași localitate.
Această nuntă s-a celebrat la data de 12 septembrie 2009 în zodia Fecioarei. Acești copii,
promiși unul-altuia de către părinți și-au petrecut copilăria împreună, fiind atât vecini cât
și verișori de gradul doi.
N-au putut să-și aleagă sortitul, părinții au făcut asta, ei n-au avut nimic de adăugat, s-au
supus și-atât. Nu știu dacă acest ritual este bun sau nu, nu-l neg nici nu-l aprob, dar după
cum știm, după zi vine noapte, după lumină vine întuneric și după uniune vine
destrămare.
Oamenii jelesc, urăsc și se îmbrățișează
își arată tot ce au mai bun,
după care-și ascut săbiile
își întorc spatele, căci după candoare vine durere
iar după zgomot vine tăcerea.
Brândușa ,,Mura’’, frumoasa copilă cu ochi catifelați și pielea albă, blondă și fină ca o
sculptură făcută de-un artist nevăzut, a apărut îmbrăcată în aur, salba număra 220 de
Ludovici de Aur, fericită și plină de speranță, adulată de toți, apogeul vieții cum s-ar
spune, noaptea de vis la care au participat sute de oameni, țigani căldărari și nu numai. O
nuntă la care nici regii n-ar fi putut visa, cu mese pline, mult prea pline și mii de buchete
de flori, cântece, dansuri, fetițe cu bănuți de aur la brâu, dansând în picioarele goale,

strigăte de viață, bani peste tot, în aer, pe pământ, în sânul miresei, bani și bani.
Manelistul Guță cu staff-ul lui înconjurat de gărzile de corp, Bercea Mondialul și multe
alte figuri ale lumii lor, erau prezenti la această nuntă de vis.
PELINUL – gustul amar al anului 2017
A fost odată ca niciodată, așa încep toate poveștile frumoase, care au și-un final fericit. În
cazul de față însă, povestea n-are un sfârșit plin de minuni ci dimpotrivă. Caruselul
minciunilor începe să-și facă simțită prezența. Anii au trecut, copiii au crescut și-au adus
pe lume un prunc, în prezent are 6 anișori. N-au fost niște ani liniștiți pentru cei doi,
copilul Marius Mihai, acum un tânăr în toată puterea cuvântului, a decis să-și consume
energia în cluburi de noapte, lipsind adesea de-acasă. Tânăra soție, nemulțumită și tristă
îi aducea adesea reproșuri. Soacra Murei, mama lui Marius Mihai își susținea băiatul
lăsând-o pe aceasta singură, cu gândurile ei, nețînând cont de frământarile și lacrimile
fetei. Dorințele băiatului erau din ce în ce mai mari. Își dorea o altă consoarta, în final este
decisă despărțirea la dată de 01.12.2017. Mura și-a luat soarta în propriile mâini,
părăsindu- l pe sotul ei și mutându-se la părinții ei împreună cu pruncul. Această viață
nestatornică și-a pus amprenta pe sufletul ei de copilă.oarta este ca o femeie frumoasă
ce-și schimbă chipul așa cum dorește și cum simte și nu te poți opune ei, este atât de

puternică pe cât pare de fragilă. Când vine toamna cu ploile ei reci, vara se-ascunde într-
un colț și-și așteaptă iarăși vremea. Din păcate timpul nu poate merge înapoi, nimic din

ce-a fost nu mai poate fi, ziua de mâine este nvăluită în mister.
JUDECATA KRISINITORILOR / STABOR
Dansul săbiilor de oțel este pe cale să înceapă. Primul stabor a avut lor la data de
19.11.2017, unde părinții fetei prin intermediul judecății țigănești au cerut restituirea
salbei, adică cei 220 de bănuți de aur. Votul de neîncredere din partea părinților băiatului
a venit mai devreme decât s-ar fi așteptat familia Carpaciu. La stabor au fost prezenți
oameni importanți din Comunitatea Romă, oamenii care-au fost de partea familiei
Carpaciu, pentru că vinovat era băiatul nu fata. S-a solicitat salba înapoi, dar părinții
băiatului au fost împotrivă și plini de revoltă s-au ridicat împotriva familiei fetei. Tatăl
băiatului într-un moment de furie a pus mâna pe pistol amenințându-i pe părinții fetei. În
urma acestui scandal imens s-a pus capăt staborului. A fost necesară intervenția Poliției
pentru ca liniștea să fie restabilită. În ziua respectivă staborul a fost amânat. Din păcate,
firesc era ca-n măsura bunului simt și-al onoarei, lucrurile să fie soluționate.
A urmat un al doilea stabor, asta este o rușine printre membrii romilor, să nu se poată
rezolva o situație dată în ,,marele consiliu al bătrânilor înțelepți’’! Toți bulibasii din țară
au fost prezenți și de această data la stabor, au solicitat pentru a două oară restituirea
salbei. Tatăl băiatului a convenit să restituie doar 70 de galbeni în loc de 220.
Situația atingând cote alarmante, presărată cu o imensă agitație, care cine știe unde s-ar
fi terminat, au luat o ultima decizie. Să meargă pe mâna statului de drept, iar această
pledoarie pentru dreptate, este așteptată cu sufletul la gură atât de părinții fetei, cât și de
neamurile acesteia.
După o anumită perioadă, părinții băiatului au cerut testul de paternitate al copilului, cu
intenția de a deschide un process de “încredințare minor”, ca să-i ia și copilul. Brândușa
a înțeles acest lucru imediat, pentru că este o fată foarte inteligentă și s-a opus categoric
unei asemenea cereri ieșită din comun, copilul semănând leit cu tatăl său. A fost o jignire

adusă Murei, o jignire care a rămas probabil ca o rană adâncă în sufletul ei și al părinților
ei. Și-a închinat fecioria și sufletul lui Mihai, întreaga-i ființă și acum o asemenea
bănuială, o asemenea rușine pe obrazul ei și al familiei. Au mers în instanță, dar fără sorți
de izbândă.
În această lume măcinată de valorile materiale, sufletul nu are loc, se face abstracție de
el, se face abstracție de morală, bun simt și onoare. Trăim vremuri tulburi în care omul
joacă roluri obscure, fiind interesat doar de averi și titluri, de aur și diamante. Dar nu e
departe vremea când vom striga după un pahar de apă și vom da un regat ca să-l
obținem.
Aș fi vrut să trăiesc lângă Zaharia Stancu atunci când a scris ȘATRA. S-o văd așa cum a
văzut-o el, cum a călătorit alături de ea de-a lungul atâtor zile, poate ani și care s-a
încheiat dramatic, așa cum toate pe această lume, urcă-n vârful piramidei și pe urmă se
prăbușesc la bază cu toată forța.
Aș vrea să știu că pot schimba lumea, dar asta este imposibil. Uneori îmi pare că merg pe
tăciuni aprinși, alteori simt că levitez sau că locuiesc într-un palat pe fundul mării. Cărui
timp aparțin sau care-mi este menirea, rămâne de aflat.
Aștept tot ca un martor, să se facă dreptate în această poveste, cu care m-am tangentat
deloc întâmplător, sper să fiu de ajutor. Și mai sper ca acest prunc, rod al iubirii Murei cu
Mihai să crească înconjurat de iubire, de ambii părinții, care l-au dorit și l-au întâmpinat
cu sărutări și dragoste. Povestea lor este doar una dintre atâtea altele cu iz medieval,
aparte, cum am spus, dintr-un alt timp poate paralel cu al nostru.
RĂDĂCINA ȚIGANILOR
O șatră biblică se-arată la orizont, orânduind fumul din vatră. De sub coviltir vine un
miros de rachiu. Mă crucesc, ce lume suavă se-ascunde printre noi. Delirul unui suflet,
acesta-i curcubeul meu. Numele de țigan provine din grecescul athingano ,,a nu se
atinge’’, original din Nord-Vestul Indiei și Nord- Estul Pakistanului, provin din casta
Ksatriya ,,castă a războinicilor’’, nobili cu importante funcții în instituțiile statului. Alături
de Brahmani, cei din casta Ksatriya aveau multe privilegii sociale. Există și-o legendă
care spune, că această castă a războinicilor Ksatriya erau malefici, chinuind celelalte
caste. Însuși Vișnu ,,unul din zeii principali ai religiei Hinduse’’ s-a încarnat într-un
războinic care-a decimat întreaga castă Ksatriya cu un topor, o legendă care ascunde
probabil în spatele ei o karma, o karma apăsătoare, cei vizează pe-aceșți nomazi fără loc
și țară.
Drumurile-n cumpănă și misterul unei lumi, asta se-ntâmpla între răsărit și apus, de multe
ori habar n-avem ce frumoasă-i lumea. Dar natura îți poate spune ce valoroasă-i lumea și
apa îți poate cânta această melodie unică.
DRAMA
Primii membrii ai etniei au fost robi pe proprietățile mănăstirilor și la curțile domnești.
Povestea supraviețuirii acestui neam nu e unitară ca a altor popoare, mulți au încă o bază
solidă: vechile meserii ale strămoșilor. În anul 1942-1943, deportările din păcate i-au vizat
pe evreii din Bucovina și Basarabia și pe țiganii din România. Numărul victimelor masivei
deportări în Transnistria e foarte greu de stabilit. Din cei 25.000 de romi, jumătate din ei
copii, 11.000 au pierit, aceasta-i drama, căci au dispărut pentru totdeauna ,,comunități
rome nomade vechi’’.

REGATUL
Nu stăpânim pământul
nici cerul cu-a lui stele
ei sunt doar visătorii
ce trec zâmbind prin ele.
Nu există sfârșit
ci doar un veșnic început
când vrei să vezi ce este mâine
îți scapă clipa ce-a trecut.
Și ce-aș mai spune
căci am spus
a călărețului lumină
a strălucit și a apus
aceasta-i viața, o grădină.
Nici o roată nu se poate opri, decât atunci când îi vine vremea. Totul s-a terminat cu bine,
istoriile își încep promenada și-apoi se-ncheie pentru un timp și iarăși roata se-nvârte,
mișcând în ritm de dans întreaga lume. O altă nuntă iar va fi, la palat e vreme de
domnie, Brândușa “Mura” va fi din nou mireasă, lacrimile s-au uscat, obrajii au început să
ardă precum un foc și toată lumea-i fericită. Nimic nu poate sta în calea drumețului, iar
destinele sunt scrise de sus, doar Dumnezeu are un cuvânt de spus. Omul nu poate
decât să spere, să se roage și să ierte. IERTAREA schimbă DESTINE.
ȚIGANCA NOMADĂ
E ca o fiară sălbatică
plină de șoapte fierbinți
cu sănii în formă de măr
cu coapsele ca o vioară
și gene lungi după care suspini.
Nu cunoaște odihnă,
doarme iepurește și iubește cu
toată forța inimii ei.
Mura, fiica lui Cornel și-a Raviei,
mulți tânjesc la ea dar n-o pot atinge
căci este alunecoasă ca o iluzie,
dansează răsucindu-și degetele picioarelor
în albia răului, are mâini fine de pianistă
și buze cărnoase.
Am numit-o pe Mura, fecioara de aur!

PSALMUL 1

Părinte al luminii, Dumnezeul tuturor celor văzute și nevăzute, întărește cu iubirea ta
cetatea sufletului meu și ajută-mă să fiu paznicul Porților Dreptatii. Ia de la mine ispita
fiicelor lui Juda și indreapta-mi călătoria spre cărările Paradisului ca să urmez Calea
Divină întru milă, dreptate și adevăr. Sunt vasul de lut al mâinilor tale, petala intenției, cel
ce adună cu lacrimi în ochi învățăturile Mantuitorului Iisus Hristos.
Tine-mă departe Părinte de Porțile Morții, învață-mă să umblu fără de prihană și nu lăsa
slobozenie buzelor mele ca să grăiască nedreptati. Să-mi fii paznic, să nu mă lași să fiu
rob al podoabelor lumii, ci să fiu vrednic să contemplu zidirea TA.
Presară MIR peste urechile mele ca să pot auzi strigătul săracilor și pulbere de diamante
peste ochi, ca să pot vedea Lumina Feței Tale. Apără-mă Doamne de acele dorințe
telurice deșarte, sfătuiește-mă să nu lucrez fără de Lege și să nu dau crezare jugului
minții, vreau să văd ,,adevărul și pomenirea lui în sunet”, să nu fiu robul iluziei și să nu
caut la faptele păcătosului, căci numai tu ești Drept Judecator.
Am gustat din untdelemnul înmulțit cu lacrimi și-am strigat cu graiul necuvântat spre cele
nevăzute, căutând jertfa dreptății, căci uneori sunt mândru cu ochiul și plin de dorinte. Dă
HAR mâinilor mele ce-au atins Psaltirea și RĂU nu-mi va fi, căci stau în genunchi la
poalele muntelui Sionului cu toiagul de Fier în mâna dreaptă și Vasul Olarului în cea
stângă. Sărută privirea mea tulbure ca să vadă săbiile ruginite și cetățile sfărâmate și
atunci când vine vremea, să stau cu fruntea sus pe Scaunul Judecatii. AMIN!
PSALMUL 2
Doamne, atotstăpânitor șî atotcunoscător, picură sevă la rădăcina arborelui meu ca să
gust viața în veac, întărește oasele mele cu pulberea substanței tale Divine și mă desfată
cu splendoarea luminii tale, ține departe ființa mea de iuțimea mâniei, de viclenia limbii și
de groapa pieirii, căci slab sunt când ajung să cuget la deșertăciuni.
Da miere Doamne buzelor mele și lasă elixirul iubirii să-mi alunece spre inimă, să mă
albesc precum un fulg de zăpadă și să devin înțelept precum Solomon.
Călăuza mea, Tu Doamne Dumnezeul meu, arată-mi cum să pasc oile tatălui meu și cum
să depăn fuiorul mamei mele.Caci tu, Părinte al celor văzute și nevăzute, ești cel care
deschide Chivotul Legii, tu ești cel ce-i saturi cu grâu pe cei aleși, căci pomul răsărit
lângă apă e roditor și păstrător al Adn-ului primordial.
Tu ești cel care întinzi razele privirii tale celor care strigă din adâncuri și tu pui MIR pe
frunțile lor obosite. Caci Idolii neamurilor nu știu de Legea Ta și-și duc viața în păcat și
nesăbuință.
Imprejurul mesei Tale am dansat și am gustat vinul cel nou întru schimbare și Inălțare. Tu
ești cel care strigi: nu semăna ogorul cu lacrimi căci pe mulți vei duce în suferință. Pe căi
nedrepte merg trupurile pline de boli, căci iată, cu totii mănâncă pâinea durerii! NIHIL
SINE DEO / AMEN!

GARA

Sfârşitul ars al zilei de la începutul verii. În acea seara de MAI, eu cu solitudinea mea şi
gândurile ce nu încetau sămi devoreze liniştea, gânduri la îndepărtata mea Australie,
calda, frumoasa şi virgina Australie. Mă afl am într-un colţ al lumii, care nu mai era deloc
aşa cum îl lăsasem eu în 1978, atunci când, determinat de idealuri adolescentine, am

plecat din România, aruncându-mă în ghearele străinului Occident. Nu mai era nici ca-n
1984, când am revenit pentru prima oară în România. Acum revăd locuri ce apoi dispar şi
retrăiesc sentimente ce mor imediat. Nimic din spectacolul mut al bătrânei Gări de Nord
din Bucureşti nu părea să reuşească să mă scoată din nostalgia unor vremuri de demult.
Şi totuşi, o voce, cineva din mulţimea pestriţă, mi se adresează. Curios, îmi îndrept
atenţia spre locul de unde se auzea glasul acela ademenitor. Într-o rochie de tafta verde,
puţin uzată de trecerea timpului, cu mâinile îndreptate parcă spre rugă, desluşesc chipul
măcinat de disperare al unei femei, o mamă cu un prunc în braţe, în vârstă de numai un
an. Având curajul femeii singure, iese din anonimat şi se îndreaptă spre mine cu
rugămintea de a avea grija de copilaşul ei, cât timp merge la casa de bilete, pentru a
cumpăra un tichet spre Vânju Mare. Stupoare! Această necunoscută, pe care nu o
văzusem niciodată, părea că e mai apropiată de mine decât credeam. În timpul scurtei
discuţii ce s-a închegat între noi, am afl at că merge în Oltenia ca şi mine.
În replică, îi spun că şi eu merg la parinţi, într-o localitate vecină cu Vânju Mare şi pe la
rude, la Drobeta Turnu-Severin, unde am o soră. Îi explic că am revenit în România pentru
prima dată în 1984, sunt cetăţean australian, fost boxer de performanţă şi acum sunt
bucuros că pot să-mi revăd familia. Femeia asculta cu atenţie, părea că-mi soarbe
vorbele din gura, după care dispare, iar eu în spatele paşilor ei, cu pruncul în braţe,
realizez că m-am destăinuit, cum nu o mai făcusem de mult unei străine. Scâncetul
copilului îmi întrerupea uimirea. Nu aveam nimic altceva de făcut decât să aştept. Să
aştept trenul care urma să plece spre draga mea Oltenie, în zece minute şi să o aştept şi
pe cea care urma să mă însoţească în lunga mea călătorie. Eram sigur ca peste zece
minute trenul pleacă, însă, femeia misterioasă începuse să-mi dea fi ori, întrucât nu mai
venea. Un straniu sentiment de nelinişte se instalase şi-mi controla tot corpul. Nu mă mai
interesa nici trenul care urma să plece, nici dorinţa de a ajunge acasă. Totul se oprise în

loc. Numai teama mă stăpânea, teama omului lipsit de griji, peste care a căzut cerul dintr-
o dată; aveam în braţe un copil străin, al unei femei străine, într-o lume străină. Tensiunea

creştea proporţional cu timpul care se scurgea, motiv pentru care am hotărât să apelez la
organele competente. Situaţia a atins cote maxime când femeia misterioasă a intrat şi ea
în sediul poliţiei feroviare, cu un “agent de poliţie, pe faţa căruia se putea citi
determinarea în a-şi exercita funcţia,” femeia continuând să vocifereze şi să mă acuze de
lucruri grave, demne de un infractor, cum că inocenta creatură pe care mi-o lăsase în
grijă, era de fapt, fi ul meu; m-am folosit de statutul meu, pentru a o determina să facă un
copil cu mine, pe care nu vreau să-l mai recunosc.
Inspectorul de Poliţie “Bogdan”, avea înfăţişarea unui lup bătrân, rutinat şi avid de a
investiga cu ura şi înverşunarea însetatului de justiţie, orice caz care i se prezenta. Eram
bulversat de răcnetele femeii, care nu contenea să mă acuze că aş fi minţit-o, că sunt

necăsătorit, iar în timpul vacanţei petrecută în doi la malul mării, cu două veri în urmă, i-
aş fi promis că o iau de nevastă, că o să recunosc copilul şi acum eu sunt insensibil la

situaţia ei şi a copilului. Intervenţia inspectorului Bogdan, pune capăt acestui spectacol
ieftin ce friza absurdul. Calm, meditativ, spune răspicat: „Legea penală nu pedepseşte
gândul, oricât de murdar ar fi el, ci transpunerea lui într-o faptă antisocială.” E de datoria
mea să afl u adevărul şi să redau acestui copil doi părinţi. De aceea, am să vă rog pe
amândoi să faceţi ceea ce vă spun eu: atât dumneata femeie, cât şi dumneata domnule, îl
veţi striga de trei ori pe COPIL. Cel căruia îi va răspunde, acela este părintele lui adevărat.
Aşadar, COPILUL este strigat de femeie de trei ori: “Vino la mama!” Acesta are o reacţie
refractară, după care vine rândul meu de a-l chema: “Vino la tata!” Parcă trezit din
reverie, copilul reacţionează şi la ultima chemare a mea, “Vino la tata”, EL zâmbeşte şi
vine spre mine… dar nu ajunge… e departe, mult prea departe… tot mai departe… nu-l
mai văd, nu-l mai aud şi… totul se pierde în noaptea neagră, iar EU… M-AM TREZIT!
PERCEPȚII
Avem dreptul la propriile percepții dacă demonstrăm că putem merge corect și dacă

renunțăm la măștile de circumstanță. Cine n-a trecut pe lângă adevăr? Cu toții am făcut-o
fără să ne dăm seama că el s-a furișat în noi și stă acolo treaz și nemișcat așteptând ca
frunzele trupului s-anunțe nașterea fructelor.
Nimeni nu-și mai amintește de păsări, pentru că trăim într-o lume confuză ce-și ține
valorile morale în buzunar. Până și oamenii de zăpadă au suflet în timp ce noi umblăm
înfășurați într-un cocon. Sub efectul imaginației ne-am creat propriul scenario, dar am
uitat că din exterior nimeni nu-și poate descifra codul lăuntric, este prea multă
superficialitate și declin.

Și totuși partiturile absolute sunt dirijate doar de maeștrii nu de amatori. Dar iată, căci nu-
mi pot opri gândurile să lucreze iar între timp mi-am dat visul la reciclat. Alerg prin iarnă

desculț dar nu mi-e frig pentru că inimile nu știu să înghețe iar sufletul l-am simțit
alergând peste tot sărutând atomii și împărțind daruri.
Nu există legi pentru cei ce iubesc fără să pună condiții, pentru că aceștia sunt mirii
cerului și sunt binecuvântați prin naștere.
În lobul drept mi-a crescut un copac, apoi o pădure și când a terminat de crescut și
ultimul arțar, mi-am găsit echilibrul, infrunzind.
LUCEAFĂRUL
Ademenitoare sunete, cer în flăcări plin de păsări mov, stăpânul minunilor conturează

omul cu ochii închiși. Privesc lumea celestă urmărind pianistul ce-și cântă partitura într-
un deplin proces de conștiință. Nu pot zbura mai departe de zori, căci mă-nvăluie pânza

de ceață a iluziei. M-am întrebat adeseori câți pași sunt de la mine până la el, dar nu mi-
am putut răspunde căci podul dintre lumi este rupt pe alocuri. Știu că totul se naște și se

stinge de la rotitoarele planete până la măruntele stele de praf. Poeții planetei și-au pus
MIR pe mâini, lăsând licoarea rubinie a dorințelor în brațele sufletelor ucise de gânduri.
Ce poate fi acolo? Pulberea argintată a Arborelui Cosmic, lumina ce-mi intră printre gene
sau o regină uriașă făcând balet pe o tablă de șah.
Luceafăr trist ce-n lacrimi ai strălucit mereu
ești ca un pumn de rouă în palma unui zeu
izvorul unde omul se-nchină și se-aprinde
lăsând în urmă viață și celor din morminte.
Mare precum un rege tu ai citit în stele
că-n praful karmic astăzi atârnă haine grele.
Sărut privirea-ți blăndă și las cu mâna mea
în fiecare ființă să doarmă câte-o stea.
Te-aștept ca un discipol tăcut și-ngândurat
să îmi deschizi și mie poarta de la palat,
căci lacăt minții mele n-am să accept să-i pun
las gândurile toate să se prefacă-n scrum.
Să curgă diamante și mantre fără chip
căci în această lume nu voi să am nimic
doar strălucirea ta să râda-n ochiul meu
să pot aduce ofrandă numai lui Dumnezeu.
ORIZONTURI PORTOCALII
Nu te poți ascunde după evantaiele de mătase,

căci la un moment dat devin translucide și-ți desconspiră
chipul, iar amintirile nu se suportă scrijelite, ele au o
tonalitate aparte. Stau răstignit într-un apus abstract,
iar pe tine femeia mea cu ochi de azur, te vreau oglindită în mine,
să-mi naști amintiri și să-mi rostești cuvinte mângâietoare.
Mi-e îndeajuns să tac, căci mi-am înmormântat gândul
și i-am pus lacăt ca să nu mai cutreiere vămile văzduhului.
Lumina prenatală cunoaște toate limbile pământului, iar
florile de lemn au început să imbobocească, sculptând Adn-uri
complicate. Dimineața și-a încălțat botinele de primăvară
și mi-a spus că pânza cosmică a unui păianjen a început să cânte.
Am început să cred dar încă mi-e teamă de momentul dispariției
secundelor, căci corăbiile sunt pline de oameni ce-și poartă
existențele în firave duete senzuale pentru că n-au încă forță în suflet
și se-apleacă sub biciul cuvintelor. De pe trepiedul de argint
s-a desprins o rodie, umplând pocalul cu parfumu-i discret.
În mișcarea ei concentrică, a prins în horă lanțurile atomice
ce stăteau în adormire, așteptând ca memoria marelui erudit
să umple formele cu substanțe brodate. Luminile de chihlimbar
cădeau molcom peste coroana de smarald a diafanelor salamandre.
Orizonturile portocalii puneau în mișcare clopotnițele aprinse ce-și
sunau mântuirea în liniștea goală din secunda nuanțată. Priveam
liniștit cum tăcerea cobora în spirale urnind din loc iahturile călătoare.
Cu sufletul dojenit și împăcat îmi respir liniștit pașii pe nisipul aleii,
visând la stalactitele sonore și la serafimii ce stau îngenunchiați în
fața Lunii cerându-și iertare. Un drum fără speranțe și-a făcut apariția
pe după cortinele de gheață. A început să ningă, iar zăpadă îmi așeza
vise în păr. Sfinții pictați pe ziduri au prins viață și-au început să-și cânte liturghia. Trăiam
. . .

SUFLET PRIBEAG
Sunt un vultur pleșuv și-mi scutur aripa deasupra lumii,
sunt un mac roșu și mă aprind pe câmp ca o torță,
sunt parfumul suav al liliacului ce sărută noaptea fluturii rătăcitori,
sunt lumină și întuneric, sunt apă și foc.
Mă sting odată cu lumea și mă aprind odată cu ea.
Caut ochiul ce a picurat în mine lacrima albă și-a născut în inima mea trandafiri.
Sunt ecoul ce vine să trezească ființele adormite și fecioarele cu ochi de azur,
sunt un copac înalt și foșnesc de patima iubirii, pentru pădurea ce aprinsă de
soarele scăldat în fire de aur se înclină și tace. SUNT EU, IULICĂ ȚENEA sau John XENEA
din AUSTRALIA

PRINTRE LUPI
Sătul de-atâta zbucium mut si de-astă bolnavă societate
am mers spre liniștea pădurii să caut a Sinelui dreptate.
Și am pornit singur și trist, să-mi aflu Mitul Ancestral
în piept cu-o inimă de aur bătând într-un acord total.
Cu-atâta freamăt printre frunze nici glasul nu mi-l auzeam,
strigam, iar din plamâni ecoul cu mâna dreapta îl țineam.
Da, sunt aici si voi muri, dar eu nu vreau să mor oricum,
m-am oferit ca cină vieții ce-o să-și continue-al său drum.
Ninsori păgâne, geruri aspre, prea grele pentru ochii mei,
unde ești tu trecută vară, cu-al tău parfum dulce de tei?
Un urlet aspru și sec se- aude, haite de lupi ce trec zburdând
vreau să-i opresc: gustați din mine, mi-e cunoscut acest mormânt.
Ce-am fost în lume? Toate-s vechi, cui îi mai pasă?
Si ce-am lăsat privind în urmă, doar o iluzie frumoasâ.
Mult am iubit și-n patimi aspre mi-am rânduit întreaga viață,
eu vă invit să vă-nfruptați, n-am nici o lacrimă pe față.
Se-apropie cu grijă fiara, adulmecă și mă privește, să lupt?
Este in van, căci ochiul ei deloc nu obosește.
Mai bine aici departe-n beznă, o cină lupilor să dau
decât la masa mincinoasă cu ipocriții să mai stau.
Este-o umilă renunțare, la mine și la tot ce-am fost
faimă, putere, nume, glorii, să-mi amintesc, nu are rost.
Străin de legi, de lumea mută, caut o fisură de lumină,
luciditatea suferinței, ce nu-mi mai e deloc străină.
Tremurătoare voci rebele, oameni bigoți cu pași nătângi,
eu le-am abandonat pe toate, lăsându-mi inima-ntre stânci.
Sunt Lup și rup doar cu privirea, orice proptea a existenței,
NU MAI SUNT OM S-AȘTEPT CERȘIND, ORICE HÂRTIE A CLEMENȚEI.

ÎN VISUL LUI PĂUNESCU
Șăgalnic strigă al frunții ochi
sub patima lumii amară
tu, să nu uiți ca să dezgropi
șoapta albă în vis de fecioară.
A fost aievea? Să fi fost
cavalerul ce-și strigă iubirea,
căci făr de ea n-ai nici un rost,
ești doar un plop ce-și cutremură firea.

Pe prag parinții odihnesc
și-aievea plâng în neștire,
e plin de rod pământul românesc
dar se destramă prăbușit în suspine.
Aceluiași Domn umil ne-nchinăm
strigând a câmpului șoapte
și-n inimă tărușul adânc îl purtam,
tremurând ca o lumină în noapte.
Aceasta poezie am scris-o cand Adrian Paunescu a plecat din aceasta lume.

INFINIT
Dirijorul își coordona bagheta către linia de aur a cercului.
Mii de sunete își incrustau menirea pe bucătile mici de jad,
nelăsând ascultătorului timp să-și schimbe frecvența.
Aceste subtilități aflate în umbră își căutau locul,
nimeni nu știa de unde veneau sau cine le dăduse sens.
Menirea lor era clară, un clișeu tulburător: să ordoneze atomii
de la minus la plus și invers, fără să deranjeze într-un fel sau altul,
saltul ultimei ecuații, o necunoscută de fapt. Viitorului îi aparține misterul,
o corelare cuantică dincolo de pelicula fotosensibilă a minții . . .
PERLA
Născătoarea își trăia veacul în abis,
nu avea nume, răspundea doar la stimuli.
În habitatul adânc al tăcerii nu puteai intra cu forța,
porțile apelor se deschideau o singură dată pe an,
atunci când Luna își ordona razele în formă de stea
și o singură entitate avea acces la ea.
Aqua Maya, mama picăturii de apă și tânărul Yeshi,
cel ce cunoștea ordinea și mișcarea tuturor elementelor.
El era scriitorul și păstrătorul cărții nescrise.
În noi este amalgamul binelui și al răului,
depinde ce cauți, ce-ți dorești și cum atingi inefabilul.

PUNCT DE SPRIJIN
Supra E-ul și momentele sale providențiale,
un măr salbatic scuturându-și florile, o renunțare

și-o așteptare discretă, nașterea fructului, o mână albă,
fină, eterică alergând pe câmp adunând fire de iarbă
și numărându-și clipele violet. Toate aceste ecuații
nu sunt permanente în această lume iluzorie
unde respirația și inspirația funcționează ca două
balanțe paralele. Edenul macro-universului creat
de palmele unui rabin neobosit, răsfoind Kabbalah
„Cabala” și-un ultim semn aruncat pe buza unui val
adâncit în visarea mării ce-și structura zâmbind
procesele alchimice. Nu poți limita viteza luminii
și nici proporțiile uriașe ale frecvenței sunetului,
UN PUNCT DE SPRIJIN.
POARTA
Poarta celor de mâine și a celor de ieri,
las această cheie ca mărturie absolută
a trecerii energiei pulsatoare prin portalul
universului.
V-am lăsat moștenire forța ce-și ține taina
în „amvonul templului” netăgăduind c-am
îngenuncheat când am perceput unda tăcerii.
A dat sens urechii mele și-a imprimat
o supersimetrie pașilor ce-și corelau umbletul
după gleznele omenirii.
Șirul lung al existențelor crestate uneori
în piatră, alteori în aerul dulce, au răspuns
cu toată puterea când te-am strigat.
M-ai recunoscut și m-ai îmbrățișat, SUNT DINCOLO …

ILUZORIU
Perdeaua de apă își întindea brațele
dezrădăcinând algoritmic pulberea lumii
ce-și netezea mantia în poarta nopții.
Cei 33 de fii ai opalului își numărau nano-secundele,
construindu-și constantele cosmologice. Firele de
materie își arcuiau ADN-ul într-un tango galactic.
O altă existență își broda destinul
înfiripându-și visele în formele delicate.
Atâta candoare și atâta suferință în părți egale,

durerea dând plăcerii sens.
Drumul către desăvârșire străpunge arcul de cerc
al creației, iluminându-ne pragul iluzoriu al simțurilor paralele.

MEMENTO MORI
Dacă priveşti dincolo de limitele impuse,
realizezi că eşti în centrul legilor galactice,
ce ţin sub control întreaga mecanică a lucrurilor.
Această textură fină ce penetrează realitatea
este expresia lui Dumnezeu. Rămâi tăcut în faţă ei
şi a acestei teleportări a elementelor iniţiale şi finale.
Zeul morţii este un modelator, fără de care nu se poate.
Învăluit într-o perdea fină, transpare uneori dezvăluindu-şi
misterul. Moartea este o trecere, nu este statică, este nedefinită,
perceptibilă uneori şi spectaculoasă.
Aburul cald „energia” ce populează lutul frământându-l
cu gingăşie, este un magician al timpului. Toate porţile
temporare sunt deschise în faţa ei, imprevizibilul drum.
Filmul unei vieţi, ea, moartea, este căpitanul vasului
navigând pe oceanul străveziu şi nestatornic.
În ultima clipă se arată, o recunoşti, este una cu tine,
niciodată n-a stat deoparte. Îţi întinde mâna să nu te-mpiedici
în pragul necunoscutului şi-ţi depăşeşti teama însoţind-o.
Nu există sfârşit, este un nou început, incredibil puzzle . . . .

NECUNOSCUTA
Moartea este o femeie frumoasă
cu părul lung, cănit și piele albă.
O entitate eterică de sine stătătoare,
puternică și statornică, însoțitoare a
formelor, iubitoare a trecerii,
nestigmatizând pe nimeni, imparțială
și comodă de la nașterea ființei și până
la ultima respirație.
O Geisha a Lumii.
Prezentă a părții stângi, urmărind evoluția
structurii matricei în devenire, fără intervenții
sau atingeri. Moartea este o femeie frumoasă,
maternă prin natura ei și o mare iubitoare de artă.

Artistul i-a încredințat cheia feliei de viață, Necunoscuta …

MATEMATIC
Fortăreața minții este foarte fragilă,
o închisoare albă cu gratii nevăzute.
Timpul curge într-un singur sens dând
prioritate uneori grădinii arhetipale.
El, timpul, este părintele unor adevăruri noi,
trecând cu o precizie micrometrică.
Dispersia energiei se face lent, imperceptibil,
doar la o scară atomică a minții poți detecta
frecvența ei matematică.
Un proces alchimic în plină expansiune
și-un fapt de necontestat: corpul nostru
este o adevărată uzină nucleară, o buclă
temporară imprimată în codul genetic.
Arta, este opera unui Geniu.

MENTALIST
Toate variabilele sunt controlate printr-un impuls discret al minții clare.
Acest instrument ascuțit este util atâta timp cât îl folosești detașat
transformând totul într-un unic spectacol. Nu este ușor să fii doar un
martor undeva în culise când scena este plină de actori ce-și joacă
comediile / dramele, încătușați în propriile lanțuri, atașați până la confuzie
de impresiile unor călătorii care de fapt nu există. Speriați și introvertiți,
lipsiți de curajul de-a trece dincolo de limită.
Ignoranța este opusul credinței.
Martorul nu are voie să intervină în decor, el doar stă și privește
lăcrimând în solitudine. Apele „așa cum sunt ele” curg către vale.
NIMIC
Esenţa ce şi-a suportat conversia într-o infinitate de forme,
este adaosul perfect al neaşteptatelor dimensiuni. Adevărul
ne ţine împreună în jocul lui mistic, în simplitatea lui extravagantă.
Universuri nevăzute, intangibile, inexplicabile, îşi etalează misterul,
vibraţia şi energia dincolo de aura neantului. Conexiunea totală,

perceptibilă la un nivel profund, este acea speranţă şi vis al luntraşului
că va ajunge într-un final ajutat de vâslele-i firave la mal din mijlocul Oceanului.
Particula lui Dumnezeu ce-şi doarme somnul în regatul ascuns şi noi toţi alergând către
podul speranţei dincolo de lentila ştiinţei, căutând să atingem ultima dimensiune.
Adevărata cunoaștere începe dincolo de privire.
ARGUMENTE
Dacă ai grijă de rădăcină, vântul poate să bată cu putere, n-ai teamă, nu te va urni din loc.
Viaţa este cel mai bun Maestru, nu dă greş niciodată, lecţiile duc la evoluţie. Nu poţi
comanda subconştientului, acolo-i secretul nemuririi şi punctul nevăzut din care pleacă
totul. Societatea impune rigori, tu păstrează-ţi sufletul liber, căci ce-i în tine nimeni din
afară nu poate lua. Iadul
nu există, este o creaţie umană, prin frică poţi ţine în genunchi o lume întreagă. Cei cu
adevărat liberi transced această noţiune inexistentă. În starea contemplativă de a fi,
apare extazul şi bucuria.
Învăţăturile pe care le iei aici sunt o notă bună de trecere. Fii un excelent elev şi ia-ţi
examenele cu bine, deoarece defectele ne urmează dincolo, smerenia generează
întotdeauna o mulţumire de sine, cuvintele urmează întotdeauna calea trasată de buzele
ce le rostesc. Deşi nu împărţim acelaşi teritoriu vibraţional, trebuie să ne-nţelegem
semenii. Atât regele cât şi cerşetorul, stau de fapt pe-acelaşi tron. Cele mai devastatoare
prăbuşiri sunt urmate de miraculoase înălţări. Mută-ţi frumuseţea de pe chip în inimă şi
vei cunoaşte armonia contrariilor. Nu uitaţi: şi-n imperfecţiune un ochi ager întrevede
desăvârşirea.

VIAŢA
Viaţa este o fecioară neprihănită ce poartă la sânu-i liliachiu aroma trandafirilor
şi zâmbetul delicat al formelor infinite, o capodoperă universală sculptată în fildeş
de-un neîntrecut meşter, ce-a lăsat păstrătoarei de chei, ţara făgăduinţei. Rafinată
şi abstractă, a reuşit să brodeze pe tâmpla atomului, chintesenţa iubirii, harul destinic.
Juraţii angelici au fost martorii creşterii ei în incubatorul patern al opalului. Viaţa este
mama structurilor configurate şi pictor al dantelei cromozomilor. În palmele sale stă
paleta alegerilor şi normalitatea universală, cauza şi efectul, nu în ultimul rând
purgatoriul astral, o formă subtilă de autocorecţie. Dincolo de non-existenţă, tot ea are
ultimul cuvânt, purtând
în pântece conştiinţa colectivă cosmică, maternă şi paternă, călăuză statornică plină de
sublim
şi simplitate. Ea este ţara fără nume şi o iniţiatoare a experienţei misterului. Întreaga
fiziologie a formelor materiale trec prin faţa acestei oglinzi, făcând o corelare cuantică
între spirit şi materie.
Hazardul nu există, totul este organizat şi ordonat, totul are un scop şi-n esenţă un
suport Divin necondiţionat. Neştiutorii legilor universal trufaşe şi nesăbuite, nu-i pot simţi
aroma şi nici atinge
limita structurilor configurate. O viaţă construită pe compromisuri este alegerea unei
minţi ignorante, iar luminile speranţei sunt departe de ea.
INIŢIERE

I-am găsit într-o dimineaţă pe prag plângând. Erau doi copilaşi străini, îmbrăcaţi modest,
slabi şi-n picioruşele goale.
Fetiţa mi-a zâmbit trist, chipul ei parcă era desprins din icoană. Băieţelul m-a luat de
mâna şi mi-a cerut cu glasul stins un pahar cu apă. Afară ploua mărunt iar vântul şuiera a
iarnă. I-am luat în braţe şi i-am aşezat la masă. M-au rugat să le
dau o bucată de pâine şi dacă se poate un pahar cu lapte. I-am îmbiat să mănânce, masa
mea era plină, dar m-au refuzat politicos. I-am întrebat cum îi cheamă, dar ei m-au privit
miraţi. Buzele lor n-au rostit nici un nume, iar eu n-am insistat.
I-am întrebat dacă vor să se odihnească, pentru că păreau obosiţi: iarăşi tăcere. Eram
oarecum stingherit de-atâta linişte.
Ce puteam face, cum să-i ajut? Într-un târziu, băieţelul m-a luat de mâna, m-a privit
abstract şi mi-a spus: eu sunt YANG, ea este sora mea YIN, suntem parte din tine
„principiile tale”. Eu mi-am zis: visez oare? Fetiţa: nu, nu visezi, abia acum eşti
cu adevărat în realitate şi-am dori să ne pui în echilibru. Prea suntem pribegi într-un
dezechilibru permanent care ne afectează şi pe noi şi pe tine „dar nu-ţi este încă
traductibil la nivel conştient”.
Am închis ochii, îmi simţeam trupul uşor ca un fulg. O căldură imensă îmi invada fiinţa,
îmi auzeam sângele clocotind în mine ca un izvor dezlănţuit. În final, o şoaptă plăcută îmi
spunea că sunt aici şi acum. Am deschis ochii, era dimineaţă, soarele îmi bătea discret în
geam, copilaşii erau de negăsit parcă intraseră în pământ. Poate totuşi a fost un vis,
speram la asta, dar în bucătărie pe masă stăteau bucaţile de pâine şi paharele cu lapte
care erau neatinse, N-a fost un vis … Yin-elementul intunecat, sobru, feminin, corespunde
nopții; Yang-elementul luminos, masculin, corespunde zilei . . .

CUVINTELE UNUI MAESTRU
Cuvintele se mişcă după un plan matematic, rezultat al unei minţi iscusite.
Gândurile istovitoare, finalizate uneori prin decădere, se înalţă către culmile
severe ale cauzalităţii. Poarta este larg deschisă, iar eu zâmbesc dincolo de
forma mea şi înfloresc în linişte departe de grădina duşmăniei.
Păstorul liniştit coboară din înălţimea muntelui, lăsându-şi duhul curat să-nvăluie lumea.
Germenii unei noi existenţe îşi arată bunăvoinţa, transformând natura într-un simbol. O
combinaţie de stări mă traversează conştient, purificând laturile multiple ale
personalităţii. Maturitatea interioară prinde contur… motivaţiile secrete, erau de fapt nişte
replici simple ale atomilor eleganţi ce valsau fără întrerupere. Eram un oaspete al
Paradisului, dincolo de graniţele înguste ale lumii fizice. Nu poţi descrie viaţa interioară,
căci limbajul are două tăişuri: ordonează sau complică. Dominantă majoră a creaţiei în
forma ei supremă implică şi o dramă metafizică, o dramă pe care ochiul nu o poate vedea.
Contrastul între comic şi tragic îşi începe spectacolul întotdeauna la limita simţurilor.
Dacă creezi o viziune, destinul deja prinde contur.
Trebuie să ştii să ceri inteligent răspunsuri la întrebările existenţiale. Viaţa este
cameleonică, îşi schimbă nuanţa adeseori dintr-o mişcare letargică într-un clocot intens:
un adevărat vulcan ce sparge frontierele imposibile. Drumul infernului se intersectează la
un moment dat cu drumul mântuirii depline.
O variaţie: Arhitectul nu iubeşte rutina, joacă şah cu mişcări iscusite şi câştigă mereu. El
nu pune întrebări fundamentale după un tur de forţă psihologică, răspunde simplu: cu Da

sau Nu. Eu sunt doar un pasager ce şi-a luat bilet dus-întors, un pasager ce-şi trăieşte
stările de conştiinţă extremă într-o gară duală, aşteptând un tren necunoscut ce mă va
duce probabil în colţul erei. Eu sunt singur. . .
LEGEA E DURĂ
Traversăm o etapă cosmică grotieră: doctrinele ridicole, liderii fără chip, jocurile scenice
murdare, crează un peisaj de culise haotic.
Sforarii îşi exersează formele de dominaţie, practicând pe faţă o filtrare a cunoaşterii, o
depreciere umană prin cultivarea voită a lăcomiei şi individualismului. Dacă eşti liber
devii greu de controlat. Eşti mult deasupra unei societăţi mercantile unde toţi deţin
proprietăţi uriaşe. Omenirea a alunecat pe-o pantă adânc materialistă, păpuşarii au indus
maselor valori eronate: de a produce şi de a consuma. Un om odată eliberat de frică şi
tenebre, de impunere şi slugărnicie, va fi un real pericol pentru sistem. Mă simt străin de
asta lume şi îmi dau seama că realitatea nu ştie de poezie. Mă-nchin unui monah nevăzut
şi cer îndurare, este prea mult mister şi nimeni nu mai zâmbeşte.

OM SUNT
Marmura rebelă nu vrea să se supună, stă pe marginea unui fiord cu privirea ascunsă
după discul Lunii.
Albe catifele se-apleacă spre lutul nestatornic încercând să-l adoarmă. Furori orientale
trezite de mâini nevăzute, vorbesc despre gloria universală. Un Soare clar îmi
transfigurează chipul, dând odăii parfumate şi calde un aer distins, regal. Ţăcănitul unui
ceas vechi mă trezeşte din visare. Luminile felinarului se răsfrâng trist, amintindu-mi că
noaptea trece şi se-aşteaptă o nouă dimineaţă. Fazele Lunii arată pustiu, rătăcesc
neauzite înconjurate de un violet fumuriu. Mi-au căzut lacrimile pe clapele unui pian. Cad
regrete uneori, iar zgomotul lor îmi rănesc timpanul. O şoaptă abisală a insomniei mele
îmi răspunde cu un surâs; nu vreau să-mi amintesc de tăcerile adânci ce mi-au frământat
de-atâtea ori aripile pleoapelor.
Vântul părăsirii îşi ascute săbiile, iar acest rânjet metalic mă lasă fără putere, cu braţele
învinse . . . OM SUNT . . .

AICI ȘI PESTE TOT
Singura cunoaştere autentică este în tine, tu te descoperi, tu promulgi legile nimeni
altcineva. Această introspecţie e un nou răsărit dincolo de capcanele căilor. Faţă în faţă
cu propriul meu suflet, realizez că în obscurul interior există deopotrivă „maestrul şi
discipolul”. Eu sunt cel ce-mi aplic instrucţia, sunt singur la panoul de comandă.
Aruncând o privire dincolo de prejudecăţi şi de rugina minţii condiţionate
îmi pun întrebarea: — Cum te poţi teme de necunoscut? Nici măcar nu-l cunoşti, te poţi
speria de ceva intangibil?
Este un punct ce se mişcă între numeroasele planuri ale cauzalităţii. Acest spectru
vibraţional este însăşi cheia măiestriei universale. Totul vibrează, limbajul spiritului
decriptează gândul din spatele gândului. Aceste fluctuaţii cuantice crează o combinaţie
simbiotică între Alfa şi Omega. Mi-a fost dat să văd balastul minţii umane, o cauză a
nefericirii. Această introspecţie m-a ajutat să observ şi să simt fără să judec, pentru că
este dincolo de înţelegerea omului. Şi cu o ultimă frază definitorie, închei: „condamnarea
asupreşte, nu eliberează” . . .
Â

DOAR GÂNDURI
Imperiile impuse cu forţă se prăbuşesc repede. Nu suntem stăpâni aici, este doar o iluzie,
Dumnezeu vrea, omul doreşte. Este o mare diferenţă, dorinţele duc întotdeauna la
suferinţă. Cel mai mare act de nobleţe este să-ţi înţelegi propriul suflet şi odată cu el,
acţiunile şi reacţiunile naturii umane. Când liniştea îţi devine sunet şi mintea un
instrument al păcii, înseamnă că ai pătruns deja în spectrul iconografic al Divinităţii.
Ataşamentele, egocentrismul, patimile, aceste seminţe otrăvite ce înveninează omul, sunt
transformate în fine cristale de cuarţ deîndată ce păşeşti fără teamă în cercul lotusului.
Locuind în trecut sau în viitor, înseamnă a nu permite liberului arbitru să-şi exercite
funcţia. Liberul arbitru poate lucra doar în prezent,
asta-i teorema lui. Pe tărâmul viziunilor interioare, tu eşti şi actor şi regizor. O completă
predare de Sine,
înseamnă o întrepătrundere a legilor cauzalităţii, trecând dincolo de mişcarea şi conflictul
interior. Muntele
de diamant al eternităţii îl urci cu picioarele goale, să simţi totul, să vezi totul cu claritate
şi să realizezi cum durerea intră în existenţă, transformând-o.

CONTEMPLATIV
Tânărul pelerin privi la toată această povară lumească ce-l înconjură şi încercă să-şi afle
echilibrul spiritual fixând cu ochiul un punct de sprijin nevăzut în spaţiu, dincolo de
poarta măruntă a simţurilor. Adâncul ascuns al mării interioare aflată într-o veşnică
schimbare, îşi frământă necontenitul balans, dizolvându-şi forma în libertate. Freamătul
lumilor îşi desfăşoară simfonia pe bolta arcuită a cerului într-un joc bidimensional. O
transfigurare treptată are loc permanent pe scena universală şi-n jurul formelor,
modelând o lume a suprafeţelor şi-a obiectelor tridimensionale.
Tânărul pelerin vroia să-şi trăiască lăuntric experienţa într-o atmosferă emoţională plină
de culoare şi sunet. Forma defineşte şi limitează, traversând lumile alternative, ţintind
către temelia primordială în procesul definirii ei ca principiu al stabilităţii şi al
statorniciei. Puritatea spaţiului este fundamentul a tot ceea ce există şi dincolo de LUT, a
golului metafizic „vidul”. Revenirea la o stare necreată, este un proces complex de
transcedere a naturii noastre atemporale. Dorinţa unui om de-a accede la aceasta, este
umbrită doar de ataşamentul pe care-l declanşează involuntar, încercând să traverseze la
nivel cosmic oceanul. Finalul însă, este iluminarea …

FERICIT
Drumul către tine este cel mai lung, pentru că-l faci cu teamă. Dacă oferi iubire, oferi sens
tuturor lucrurilor, chiar şi când eşti dărâmat.
Zâmbeşte şi sigur te vei înălţa. Un suflet simplu şi pur are la bază experienţe profunde.
Dăruieşte-te semenilor fără să pui condiţii, iartă-i
şi-n acel moment eşti mai presus de ei. Nu poţi rămâne surd la strigătul vieţii, fără
revelaţie nu poţi şti cine eşti cu adevărat. Imaginaţia
vorbeşte permanent, ea are o forţă imensă transformând şi mişcând totul până la nivel
atomic. Iubirea necondiţionată este un stadiu al
conştiinţei. Nu poţi lăsa sabia ta în mâna altuia, numai ţie îţi este permisă atingerea ei.
Cicatricile altora dor mai tare decât propriile-ţi răni.
Cu cât stai mai departe cu atât vezi mai bine. Cu toţii ne ferim de spini, dar spinul este
realitatea în deplinul lui. Virtutea formei este claritatea, i
ar a culorii, profunzimea.

FILOSOFIA UNEI CLIPE
Stătea rezemat de-o stâncă, cu privirea rătăcită într-un punct albastru ce-şi plimba
culoarea în apă. Piatra cu iz de vis îi dădea o siguranţă stranie. Această pauză mentală îl
făcea să realizeze că nu se află la dispoziţia întâmplării acolo şi că Moartea, în ochii
oamenilor era ca un sfârşit neconcludent. În competiţia principiilor sale, întrevedea o
lume calitativ superioară celorlalte, purtând pe umeri sfinte simboluri ale păcii.
Neliniştea metafizică ce-l traversa se datora comunităţii inventate, ce era nevoit să-şi
ducă povara existenţei, unde animalul ignorant confisca cu zâmbetul pe buze libertatea
semenilor. Anatomia spirituală pe care şi-o dorea, contura în el şi mai mult idealul
nemuririi ce-l ţinea departe de acest loc plictisitor. Ideea de echilibru îi conferea o stare
optimistă, în care ştiinţa realului îşi puncta complexitatea. Se simţea uneori ca un nebun
rătăcit prin hăţişuri, cu haine stinghere, întruchipând un scenariu de viaţă aparte. Avea
un potenţial înnăscut de autovindecare, rod al
unei psihologii transpersonale, unde agonia şi extazul se exprimau una pe cealaltă.

SEMINŢE
Păstrăm întregul în adâncul intim al conştiinţei, privind vidul în plenitudinea lui,
nestingheriţi de prejudecăţi atingem bogăţia formelor dând forţă amintirilor temporale.
Extensiunea timpului funcţionează ca o realitate independentă, muşcând din viitorul
indecis şi neclar, încearcând să clădească o matrice a Sinelui personal.
Acumularea trecutului nu face decât să încarce omul cu reziduri. Emoţiile aruncă atenţia
într-un unghi optuz. E greu să fii aici, ea alunecă permanent negăsindu-şi liniştea. Fiinţa
mişcă necontenit un pendul, pentru a cunoaşte astfel suferinţa, frustrarea şi neantul.
Fructele faptelor bune duc în final la o stare de beatitudine
ce-şi găseşte locul pe piedestalul virtuţilor. Seminţele eliberării îşi fac loc cu uşurinţă în
sfera omenească, dând naturii atotcuprinzătoare forţă să acceadă la “arcada din înalt.”
Enigmele renaşterii îşi caută punctul
de sprijin între inspiraţie şi respiraţie. Eu? Mi-am oprit căutarea, lăsându-mi mâna să
odihnească pe floarea vieţii. Un incendiu violet a pornit din tâmpla mea stângă. Condorul
şi-a început călătoria tăind orizonul în patru.
Floarea Vietii = este numele unei figuri geometrice alcătuită din șapte sau mai multe
cercuri egale, suprapuse, care creează împreună un model floral perfect. Simbolul a fost
considerat sacru în multe culturi antice, forma ei geometrică fiind o reprezentare a
elementelor creatoare fundamentale, primordiale și o legătură totodată
dintre spirit și forma de viață gazdă.

REALITATE
Extremele sunt insuportabile marcând drama omului, dualismul. Succesiunea modelului
anulează esenţialitatea
la cel mai profund nivel, neţinând cont de bipolaritatea libertăţii. Există posibilitatea
alegerii: petala iluziei sau spinul realităţii? În fapt au aceiaşi esenţă absolută, unul
amăgeşte, iar celălalt trezeşte. Să nu ceri niciodată libertate pentru că o ai, dar nu eşti
conştient de asta, de aceea există sclavi. Curajul de-a călătorii către marea competiţie a
principiilor este o stare binecuvântată de Dumnezeu, în care spiritul este suveran.

Săracul nu ştie că-n casa lui se-ascunde o comoară şi-şi trăieşte decepţiile purtând
cicatrici pe frunte. Spiritul vrea să evadeze, însă, somnul vieţii zguduie micul univers ce
adoră efemerul alegând moartea în locul nemuririi. În toată această
dezordine ascuţită se aud încă acorduri de Bach ce-şi aduc aportul la simfonia inimilor,
eliberând bătrânul orologiu din gherele timpului. Jucăriile stau cuminţi şi tăcute în pod.
Sania melancoliei şi renii preistorici întorc pentru o clipă fiinţa spre lumea copilăriei unde
pruncii poartă straie de gală înalţânduşi palmele deasupra ruinelor lumii. Totul este
mistic; cuvântul este curcubelul alfabetului , , ,

O LUME
Are părţi ascunse Luna. Drumul violaceu ce duce către latura ei incongnoscibilă, trece
prin temniţa albă în ce deschide poarta către ecosistemul planetelor. Lumina ce
întâmpină tăcerile este un poem sublim, ca o năframă fină ce mângâie trupuri ascunse în

clişee nevinovate. Această experienţă mistică, dincolo de crusta aparenţelor, răzbate într-
un miros de noapte încărcat de praf de luna şi parfum.

Modalităţile elegante prin care traseul karmatic operează desprinderea de trecut, dă
omului pios libertatea de-a fi. Dumnezeu în Eminenţa Sa, este un intermediar preţios ce
lasă severitatea dimineţii să străpungă corzile tăcerii. Dincolo de umbră, jocul besmetic
şi feeric, rod al energiei întregului, rupe vraja odiseelor
neconditionând nimic. Lumea este un tablou vechi, valoros, ce-şi continuă drumul regal
spre autocontrol, încercând să-şi depăşească slăbiciunile. Bărbia întunericului nu are nici
o putere. Inimile caste şi-au pus pe frunte ramuri de măslin, experimentând extazul în
aşteptarea momentului trezirii. Un glas lăuntric se
infiltra în trup ca o sirenă ruptă din mare, transformând frământările ego-ului gânditor în
surprize astrale.
Uneltele minţii lucrează uneori cu probabilităţi matematice ce modifică variabilele loteriei
genetice schimbând conceptul realităţii după bunul plac.
Probabil a fost doar o iluzie, o apocalipsă declanşată artificial, un accident atomic
secundar, paradoxurile unor ignoranţi care vor să schimbe lumea, distrugând-o. Fluturele
când se-apropie de foc îşi sacrifică aripile. O face totuşi dar nu ştie ce implică .

ADEVĂR
Nu te învechi în rele, căci nu mai poţi aduce schimbare în drumul tău. Nu arunca peste
suflet valul negru al disperării, păstrează-ţi gândul curat. Nu-ţi fă ateul frate, căci trădarea
este cea mai odioasă armă. Pietrele mândriei se pot rostogoli peste tine strivind frumosul
din templu-ţi. Inima anesteziată nu-şi simte bătăile. Nu pendula în vitrina trecutului, căci
pierzi spectacolul prezent şi nu există decât un singur loc. Adevărul celorlalţi poate să nu
coincidă cu al tău, fii tolerant şi atent la propriile-ţi diferenţe. Prietena cea mai fidelă îţi
este tăria lăuntrică. Privilegiul de-a fi în viaţă, este cea mai mare bucurie,
mulţumeşte-i nopţii că a aşteptat dimineaţa. Doreşte-ţi imposibilul şi va deveni posibil.
Existenţa cântă şi duce mereu cruciade, nu-ţi fie teamă, e firesc, este o luptă permanentă
şi marea-şi frământă valurile dar le iubeşte. Izolările orgolioase sunt un mediu propice
psihozelor. Ritmurile mari ale vieţii impun reguli noi. Dacă-ţi accepţi trecutul în întregime,
reuşind să transformi nereuşitele în glorii, poţi trăi plenitudinea clipei.
Dorinţele sunt insaţiabile, n-au limite, căutarea plăcerilor hrăneşte dorinţa, gelozia, ura şi
duce la conflict. Nu vă temeţi de propriile voastre reprimări şi nici de subconştient.

Copilul inocent doarme în tine învelit intr-o pânză de borangic.Trezeşte-l şi lasă-l să
conducă . . .

UN VIS
În cuibul veşniciei oglindesc genele unei amintiri, o elegie întreagă cuprinsă într-un mic
evantai ce descrie povestea unei gondole argintate

ce se-avăntă să salveze pruncul omenirii. Cununa de spini e un martor al sacrificiului ce-
şi răspândeşte rapsodia în nuanţe de roz absolut,

dăruind amiezii din Rai codul ascuns al Evangheliei. Mirosul de smirnă ţine departe
cuvintele ce provoacă la duel, spulberând confuzia.
Războaiele Sinelui nu sunt deloc comode. Ego-ul vrea să-şi păstreze otrava nedând
crezare aureolei de pe frunte. O mâna albă aprinde
lampadare ţinând în echilibru copacul celest ce-şi coace roadele dincolo de frigul
constelaţiilor.
Mirosind a gutui, buzele unui copil înalţă rugăciunea evadând din neant spre ireal. O
entitate a intrat cântând pe fereastră, dându-mi de înţeles
că-n bordelul fiinţei există totuşi un loc sacru. Pe zebra cuvintelor n-ai voie să treci.
Acrobaţiile mentale au pietrificat sentimentele. Privirea unui
înger mişcă conştient o barcă fără vâsle, aşezând-o lângă colţul lumii. Păsările fără vise
spulberă nisipurile mişcătoare, pregătindu-se pentru marea
trecere. Dumnezeu a oprit respiraţia, dând fragedelor petale forţă să traverseze marile
întunecimi. Procesele alchimice au deschis o curbură între
spaţiu şi timp dând viaţă energiei / forma „supra Eul.”Un vis vine dintr-o idee

ORICE, ORICINE
Tu poţi să fii oricine, clipa trece
lăsând în urmă o dâră de parfum,
mai bine călător căci timpu-i rece
şi strânge-n pumni tot praful de pe drum.
Tu? Poţi să fii orice căci clipa-i dusă
lăsând în urmă un trecut apus,
mai bine călător căci timpul trece
şi peste-această lege, nimic nu-i mai presus.

COPACUL PRIETENIEI
Prietenia este o oază de lumină unde ne refugiem atunci când simțim că speranța și-a
depus armele, este un cuvânt profund care nu trebuie utilizat cu atâta lejeritate și
ușurință. Prietenia este o libertate, o confesiune a unuia față de celălalt, iubire frățească
și respect. Ea trebuie să fie în felul ei unică și plină de frumusețe, este imperios necesar
să-ți cunoșți aproapele în profunzime și să-i treci cu vederea acele mici defecte de fond,
continuând să-l susți și să-l ajuți, unul trebuie să-l completeze pe celălalt, să aibă același
țel și aceleași aspirații.
Sub imperiul adevăratei prietenii are loc o evoluție permanentă, ea este baza vieții: o
unitate de sentimente, idei comune și principii de viață sănătoase. Trebuie să știi să-ți
împarți atât bucuriile cât și eșecurile cu cel pe care-l consideri prieten. Este greu de trăit

într-o societate fără limite, aparent nu lipsește nimic, dar în fapt îi lipsește ingredientul de
baza: prietenia, iar dacă ea lipsește, societatea decade, se prăbușește.
Prietenul adevărat nu te lasă atunci când traversezi oceanul suferinței, este cu tine-n
barcă și te-ajută să vâslești, este atent la nevoile tale, observă schimbările petrecute în
tine și îți oferă ambii umeri pe care să-ți odihneșți gândurile, știe să te facă să-ți deschizi
inima, îți vorbește frumos, te iubește necondiționat, nu te lasă să faci lucrurile de unul
singur, sare și le face împreună cu tine, fără să-ți ceară nimic în schimb, nu va complota
împotriva ta, nu se va ascunde niciodată de tine indiferent de situație, nu te va minți și
dacă faci mici greșeli, trebuie să te apere și să fie alături de tine.
Universul este minuscul în fața acestui cuvânt numit prietenie, devine microcosmos.
Între mână și ochi este o relație de prietenie reciprocă. Dacă ochiul dă frâu liber
lacrimilor, mâna se face căuș și le transformă în fire de lumină. Prietenia nu este o
competiție, ci se bazează pe egalitate și parteneriat, loialitate, înțelegere și respect,
afecțiune, apartenență și comunicare.
Adevărata prietenie nu ține cont de vârstă, sex sau rasă și aduce beneficii în plan mental,
emoțional și psihic, iar dacă nu are o bază solidă, se prăbușește precum o casă fără
temelie. Este bine să te însoțeșți cu cei ce au aceleași valori și preocupări comune,
interacțiunea trebuie să fie pozitivă, timpul petrecut împreună trebuie să fie calitativ. Nu-i
poți permite unui infractor să-ți între în suflet, îl îndepărtezi imediat, căci năravul n-are
lecuire și dacă-i permiți, îți vei pricinui pagube emoționale majore.
Principiul esențial este loialitatea, este important să pornim la drum cu ființe loiale și
sincere, iar pionul de bază este onestitatea: îți dorești ce-și dorește și el, are înțelepciune
și-ți va spune în permanență adevărul nu minciuna. Prietenia este un mix: altruism,
încredere, sinceritate și este necesar să vină din ambele direcții. Un parvenit care a jucat
și joacă murdar, mimând un teatru scurt al prieteniei trebuie alungat urgent.
Cum puteți schimba un asemenea element anti-social? Cum să-l aduceți pe drumul
luminat când sămânța lui este otrăvită? Numai iuda poate să-i pună în spate sabia unui
camarad fără avertisment, nu un prieten, dar ce pretenții poți avea de la un nenorocit sau
cineva care se hrănește cu ura, mai bine alungați-l.
Nu-ți pot ierta trădarea și răul săvârșit
când în a mele coaste ai pus al tău cuțit.
Nerusinații, bufonii și lingușitorii nici sub tortură n-ar trebui să-și trădeze prietenii
adevarati care le-au întins mâna cu toată dragostea. Sub imperiul trădării, dragostea nu
mai are nici o putere, iar cei ce trădează sunt puși la loc de cinste în lumea aceasta
strâmbă și priviți pe post de Guru de cei lipsiți de minte. Un lucru este cert, v-ați
intersectat cu întunericul, a-ți dat mâna cu el și i-ați oferit sufletul, nu aveți dreptul,
sufletul nu vă aparține. Sunteți lideri ai minciunii, sunteți lipsiți de onoare și aveți venin
în voi cu care v-ați gândit să vă zugrăviți aproapele. Numai un om ticălos poate face asta,
închisorile sunt pentru demoni iar voi v-ați construit-o singuri.
Ne cunoaștem de-o secundă
prieteni plutitori,
stăm cu toții la taclale
și mintea-i în nori.

Ce îmi pasă că mă ninge
și-i atât de frig,
sunt din nou copil și liber
și-mi vine să strig.
Bucuria mi-e comoară
prietenia nimb,
iar pe umeri îmi coboară zeii din Olimp!

CĂLUGĂRUL
În haine cernite, cu capul plecat și inima-n mâini, ochiul călugărului privea către vămile
văzduhului cu liniște în suflet, contemplând pământul și tot universul.
Plângea singur și în taină, cu lacrimi încropite din lapte și miere, ascultând tăcerea
păsărilor cu gând potolit și coborând înspre lut uneori ca să-și amintească trecutul.

Cu privirea luminată, obosit de-atâta urcuș, se oprește uneori să-și simtă respirația și să-
și umezeasca buzele la câte-un izvor nevăzut. Este hotărât și privește-n adâncuri cu mare

înțelegere pentru natura umană. Boboc în ale credinței, se ferește să păcătuiască
pregustând viața și tainele ei, doar privind-o ca un martor, căci harul lucrat cu măiestrie e
pus de către Divinitate în mâinile iscusite ale monahului.
Călugărul niciodată nu părăsește lumea, el este interconectat cu ea prin taina rugăciunii.
Cei slabi din fire nu răzbesc pe drumul acesta, căci este nevoie de o forță interioară
foarte puternica. Există o balanță perfectă între călugăr și Dumnezeu. Ei își celebrează
căsătoria într-o continuă lună de miere, căci Duhul Sfânt își oferă dulceață tuturor acelora
care știu să pornească în cercetarea lui. Numai cu credință în Divinitate pot fi domolite
luptele cu demonii și poftele lumesti, căci nu poți locui între zidurile mănăstirii cu
jumătate de inimă, cu îndoială și păreri de rău. Cel ce a gustat din Harul lui Dumnezeu
simte și se tulbură, punând capăt păcatului din gând, iar atunci când îți lași ochii în
parfumul lacrimilor, de fapt îi speli picioarele lui Dumnezeu, căci lacrimile unui călugăr
sunt făcute dintr-un ingredient special. Această feciorie sufletească, durere și credință,
stau împletite armonios în jurul unui cerc invizibil ce stă prins de umerii cerului. În
brațele monahului nu poate oricine să stea, dacă n-ai vocație te-mpiedici pe-acest drum
frumos si plin de ispite.
Testele lui Dumnezeu sunt foarte grele, iar dacă nu eșți sincronizat cu tine, te pierzi în
paianjenisul minții. Rugăciunea curată și netulburată o ai atunci când ești conștient că
durerea este celălalt chip al fericirii, iar amintirea este sora mai mică a conștiinței. Un
călugăr cu adevărat liniștit, este ca o stâncă, este de neclintit și are putere să domolească
demonii. Nu trebuie să-ți lași trupul să devină o mănăstire părăsită. Din adâncul undelor
apelor, un călugăr ancestral și-a făcut apariția îmbrăcat modest, cu părul negru ca
abanosul si privire inocentă. Și-a mutat așezământul într-o colibă învelită cu paie, având
la căpătai o scriptură veche și pe masă un vas de lut cu multe brațe. Aceste apariții
miraculoase fură roua prezentului, trăind din idealuri, știind că plăcerile-s puține iar
suferința-i mare, multe secrete bine păstrate în placenta lumii nu ajung la inima oricui și
de multe ori trebuie să știi să te târăști pe o margine de stâncă, ca să atingi Luceafărul.
Doamne, cum poți așeza pe umerii noaștri, VEȘNICIA?

Undeva un clopot
se-auzea lovind
poarta unui Rai
prins într-un alt timp.
Pregătirea sufletească a călugarior pentru nașterea Mântuitorului nostru Iisus Cristos,
este uriașă!
LACRIMA – autor John XENEA / Australia
Sunt formă-Cruce simbol al unirii cu tot
și-ți dau de la mine adierea vântului și tot ce pot.
Tu, verde coral mă atragi înspre valuri
să mă scalzi de păcate și să-mi dai pe gene sărutul final.
Nu fugi, te prind într-o geană deschisă
prințesă a nopții, aștept să-mi dai iubirea promisă.
Sunt tristul hidalgo ce rupe lanțurile ruginite
și cheile porților din rai pentru ca tu, ingenuă uitării să-l dai.
Lacrima este cheia care ne deschide zăvoarele de fier pentru eliberarea sufletului, este
sunetul trâmbiţei care ne trezeşte, este vocea strigătului, instaurează pacea şi armonia în
sufletul celui ce le-a simţit alunecând pe obraji, este un izvor de deconectare, o apă
limpede care scoate durerile.

Sursa: Mihail Georgevici,

MCP Press Agency